Un canadian la Moscova

Despre influența tehnologiilor asupra mentalităților au scris mai ales autorii de limbă engleză. Nu e greu de înțeles de ce s-a întâmplat așa, dar cel mai important dintre ei, Marshall McLuhan, crede că era necesar mai întâi să fie conștientizată și răspândită în scris trecerea de la oralitate la scriere, iar această conștientizare nu s-a putut răspândi la finalul epocii trubadurilor, căci nu exista atunci tiparul, dar s-a putut răspândi la finalul epocii barzilor, cântăreții britanici de povești.

Așadar, britanicii au fost cei care, fiind primii beneficiari ai revoluției tehnologice a industrialismului, au avut intuiția că scrierea tipărită fusese anterioara revoluție tehnologică din istorie. De altfel, grecul Platon vorbise la vremea lui despre schimbările de mentalitate aduse de trecerea de la oralitate la scrierea de mână.

Azi, datorită studiilor lui McLuhan, ne putem întreba cum erau mentalitățile pe vremea alfabetelor nefonetice. Contemporani cu noi, peste un miliard de chinezi se formează mental în baza unui alfabet nefonetic. Ei au, de pildă, mai mult de o sută de ideograme pentru ceea ce, la noi, este conținut de cuvântul „zăpadă”. Noi pierdem prin abstracția fonetică multe nuanțe ale percepției noastre asupra ninsorii.

Un exemplu: chinezii au o ideogramă specială pentru ninsoarea care se topește ușor, imediat ce a căzut pe pământ, și altă ideogramă pentru zăpada care nu se topește ușor.

Acest exemplu este suficient de sugestiv pentru a înțelege că în China un om considerat cult este acela care stăpânește sensurile (și scrierea) cât mai multor ideograme. Acest fel de a percepe și de a memora sensuri este anterior modurilor de abstractizare care au devenit posibile prin alfabetele fonetice.

Întrebarea e cum vorbeam noi înainte de a avea orice fel de alfabet? Răspunsul e că modulam sensuri mai ales prin cântarea vorbirii, așadar printr-un fel de jazz al oralității. De aici preocuparea britanică de a înțelege muzica în care erau modulate poveștile cântate de barzi. Nu suntem, aici, în Occident, la curent cu studiile despre jazzul din vorbirea chinezilor, dar probabil că lor le este atât de natural acel jazz încât nici nu l-au studiat. Ca să-l studieze, ar fi trebuit să recurgă la abstractizări. Ceea ce ei fac doar atunci când au de înțeles vorbirea (scrierea) celor cu alfabet fonetic.

Înțelegem noi, reprezentanții alfabetizărilor fonematice, cât de dificil ne-ar fi nouă să intrăm cu adevărat în „pielea” unei minți de chinez?

Întrebarea e, azi, dramatică, mai ales în SUA, unde crește un val de teamă față de China. Este ea mai puțin dramatică în Rusia? Ipoteza mea, inspirată de McLuhan, este că efectele mentale ale erei tipografice sunt mai slabe în Rusia, unde alfabetizarea a fost generalizată mult mai târziu decât în Occident și unde, prin urmare, nu văzul conduce mentalul, ci auzul. Rusul se lasă impresionat de cărți doar dacă vrea să se occidentalizeze. Dacă nu are această tendință, vocea preotului bate toată literatura, care, cum zice semantica acestui cuvânt modern, stă pe literă (tipărită ori manuscrisă). Vocea preotului, sau a politicienilor, sau a celor de la radioteleviziune.

Ce vreau să spun, pe scurt? Că avem nevoie și de un canadian ca McLuhan dacă vrem să-i înțelegem pe ruși.