Un istoric rus pocește prezența românilor în ultimul război mondial

Site-ul „Vești din Rusia” în limba română reproduce un articol cu următorul șapou: „Majoritatea aliaților celui de al treilea Reich nu aveau niciun motiv să intre în război împotriva Uniunii Sovietice, scrie Boris Egorov în revista Rusia Beyond. Cu toate acestea…” Apoi, sub titlul „Cine și de ce a luptat împreună cu Hitler împotriva URSS”, autorul trece în revistă pe cei care, potrivit lui, au făcut acest lucru: ROMÂNI, italieni, unguri, finlandezi, suedezi, croați, spanioli, slovaci și francezi.

Din această perspectivă, socotim oportun să afle și cititorii noștri cum prezintă autorul citat contextul premergător prezenței românilor și faptele din prima parte a acestei conflagrații mondiale. „Românii. În 1918, România, profitând de haosul Războiului Civil din Rusia, și-a trimis trupele în Basarabia, care făcea parte din Imperiul Rus din 1812 și a rezolvat «chestiunea Basarabiei»“. Moscova nu a uitat niciodată de această pierdere și, în 1940, după ce a făcut presiuni asupra Bucureștiului, cu acordul tacit al Berlinului, a luat-o înapoi. În același timp, cu ajutorul germanilor, vaste teritorii românești au fost transferate Ungariei și Bulgariei, care aveau pretenții asupra acestora.

După ce a pierdut până la 40% din teritoriile sale, „România Mare” a încetat, brusc, să fie „Mare”. Al Treilea Reich, jucând un rol cheie în acest sens, a atras imediat o țară slăbită și șocată (orientată, anterior, către aliații săi occidentali) în tabăra sa. Pentru participarea lor la viitorul război împotriva URSS, românilor li s-a promis nu numai retrocedarea Basarabiei pierdute (precum și a Bucovinei de Nord cedate Uniunii Sovietice), dar și anexarea unei părți semnificative a Ucrainei Sovietice. Despre modul în care a avut loc ofensiva românilor din sudul Uniunii Sovietice și ce rol au jucat în bătălia de la Stalingrad, vom mai relata în materialele noastre”.

Citind rândurile de mai sus șochează faptul că, deși vorbește despre urmările odiosului Pact Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, autorul, Boris Egorov, nu numai că nu-l numește, ci scrie lucruri halucinante despre urmările lui.

În primul rând el, nu suflă o vorbă despre Protocolul secret al acelui Pact. Astfel, sunt arhicunoscute documentele de arhivă descoperite ulterior și prezente de istorici reputați pe care le regăsim pe Wilkipedia. Ele precizează că „aceste protocoale secrete delimitau sferele de influență ale Germaniei naziste și URSS în zonele aflate între ele (Scandinavia, țările baltice, Polonia, ROMÂNIA, Finlanda)….”

„Cu ocazia semnării tratatului de neagresiune din 1939 dintre Germania și URSS, semnatarii plenipotențiari (Molotov și Ribbentrop-n.n.) au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidențiale problema delimitării sferelor de interese în Europa răsăriteană. Convorbirile au dus la următorul rezultat, o înțelegere expansionistă secretă: Protocolul adițional secret (nepublicat) (…).

Articolul 3 al protocolului stipula: „Referitor la Europa de sud-est, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste regiuni”. Formularea ambiguă a articolului (prin expresia „aceste regiuni”) lasă să se înțeleagă că Germania își exprimă totalul dezinteres politic pentru întreg sud-estul Europei, formulare care a fost intenționată, după cum va arăta la 24 iunie 1940 Ribbentrop. Acest protocol va fi considerat de ambele părți ca strict secret.”

Potrivit protocolului, URSS și-a mărit teritoriul fără să lupte cu 388 892 kmp. în detrimentul Țărilor Baltice (166 583 kmp), Poloniei (172 171 kmp) și ROMÂNIEI (50 138 kmp), mutând frontiera spre Vest în medie cu 300 de km., și, potrivit lui Molotov, care nu a regretat niciodată că a semnat acest Pact, „pregătindu-se pentru un război considerat inevitabil după eșecul unei alianțe cu Franța și Anglia,” după cum relevă Wikipedia.

În al doilea rând, orice cititor obișnuit, nu numai un istoric ori un cercetător, observă lesne că autorul nu suflă un cuvânt despre faptul că România a întors armele și s-a alăturat URSS și aliaților cu toate forțele umane, mijloacele logistice și posibilitățile economice de care dispunea, iar despre acest moment de răscruce din evoluția europeană a celui de Al Doilea Război Mondial istorici de marcă și specialiști miltari străini au susținut că a contribuit la scurtarea cu circa o sută de zile a conflagrației respective. Reamintesc, în context, că numai capriciile unui general sovietic au făcut ca Armata Română să nu figureze și de jure, și de facto, cum și era, ca eliberatoare a Budapestei de sub hitleriști.

Nu mai puțin șocant este felul în care, din perspectivă românească, autorul citat prezintă prezența „ungurilor alături de Hiler în războiul împotriva URSS”. Astfel, în viziunea lui, „motivul principal care i-a determinat pe unguri să se alăture campaniei germane din Est nu a fost dorința de a dobândi ceva nou, ci, mai degrabă, de a nu pierde ceea ce aveau deja și anume Transilvania de Nord.

Această vastă regiune, cu o populație mixtă româno-maghiară (subl. ns.) a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar până la sfârșitul Primului Război Mondial. Unită cu România în 1918, a fost predată Ungariei de către germani, în timpul celui de-al doilea arbitraj de la Viena, la 30 august 1940. Când armatele române au invadat URSS împreună cu Wehrmachtul, cercurile conducătoare din Budapesta au fost serios îngrijorate: în cazul în care Ungaria rămâne deoparte, s-ar putea ca Hitler să reconsidere soarta Transilvaniei de Nord în favoarea românilor care l-au susținut? Ungurii au fost considerați drept cei mai brutali aliați ai germanilor de pe Frontul de Est.”

Cum se vede, Boris Egorov ignoră în continuare adevăruri incontestabile, el afirmând că Transivania are „populație mixtă-româno-maghiară” fără a scrie care era ponderea fiecărei părți. Pe urmă, după câte știu, chiar istorici unguri, inamici declarați ai Tratatului de la Trianon (iunie 1920) și ai Tratatului de la Paris (februarie 1947), nu au avansat o atare ipoteză precum cea vehiculată de Egorov.

În legătură cu textulețul lui Boris Egorov despre români din revista Rusia Beyond, reprodus de site-ul Știri din Rusia, am cerut opinia reputatului istoric român prof. univ. dr. IOAN SCURTU, care ne-a spus: „ În esență, articolul se înscrie pe linia promovată de istoriografia sovietică, eludând faptul esențial: în 1812 Rusia a anexat partea de răsărit a Moldovei, pe care a numit-o Basarabia. Țarismul a promovat o politică de rusificare, mergând până la interzicerea grafiei latine și impunerea limbii ruse, inclusiv în biserică. Această politică a stat și stă la baza susținerii că Basarabia făcea parte din imperiul rus.

În 1918, țarismul nu mai exista, iar Lenin proclamase dreptul de autodeterminare a popoarelor până la despărțirea de statul existent (Rusia Sovietică). În 1917 au avut loc alegeri generale în Basarabia, s-a constituit un parlament – numit Sfatul Țării, care a votat succesiv: automomia ( 2 decembrie 1917), independența (24 ianuarie 1918), unirea cu România (27 martie 1918). Așadar, nu armata română, ci Sfatul Țării, alcătuit din deputați aleși, a decis unirea. Armata română a intrat în Basarabia pentru a asigura viețile si avutul cetățenilor, indiferent de etnie, amenințate de trupele ruse, care se retrăgeau în dezordine din România, și de grupările înarmate constituite din civili pe teritoriul acestei provincii.

Este pozitiv faptul că autorul (Boris Egorov-n.n.) scrie despre presiunile făcute asupra României de guvernul sovietic „cu acordul tacit al Berlinului”, dar, de fapt, era vorba despre Pactul Molotov – Ribbentrop. Ca urmare, nu se poate susține că România „nu avea nici un motiv” să intre în război împotriva Uniunii Sovietice. Motivul a fost – vezi proclamația generalului Antonescu – eliberarea teritoriilor ocupate de URSS în iune 1940

România nu a intrat în război pe baza unui acord (tratat) cu Germania și nu se poate susține că românilor li s-a promis, pe lângă- Basarabia, și nordul Bucovinei și „părți semnificative din Ucraina”

În Transilvania, românii constituiau majoritatea absolută a populației, deci nu era una „mixta româno-ungară” – de altfel, la nivelul României, nici o minoritate nu atingea procentul de 10%.

Dacă tot s-a scris despre război (Al Doilea Război Mondial-n.n.), ar fi fost normal să se prezinte și „colaborarea de arme româno-sovietică” în lupta pentru înfrângerea Germaniei.”

Personal împărtășesc ideea că trebuie combătută cu tărie acea tendință neorevizionistă Occidentală, prin care se vrea rescrierea istoriei și, între altele, se vizează o diminuare a rolului și jertfelor Armatei Roșii în Al Doilea Război Mondial, dar, în egală măsură, nu pot accepta sub niciun fel modul în care un autor ca rusul Boris Egorov parcelează cum îi convine participarea românilor, ca să folosesc formula lui, în această coflagrație mondială în ansamblul ei, în toată complexitatea sa, și de la început până la sfârșit.

Adică inclusiv faptul că, așa după cum relevă reputați istorici străini, prin întoarcerea armelor și alăturarea Armatei Roșii și forțelor aliate, România a contribuit la scurtarea războiului și la salvarea vieţilor a sute de mii de persoane, cât și la evitarea unor noi mari pagube materiale.

Totodată, trebuie reamintit că regele României, Mihai I, a fost recompensat atunci cu Ordinul Victoria acordat de URSS în urma reorientării României pe scena geopolitică mondială. De asemenea, la împlinirea a 60 de ani de la încheierea războiului, în mai 2005, la festivitățile organizate la Moscova pentru a marca marea victorie din 1945, regele Mihai I a fost decorat de preşedintele Rusiei Vladimir Putin cu medalia aniversară a evenimentului.

Ținând seama de cele de mai sus, găsesc că bine spunea zilele acestea Viaceslav Volodin, președintele Dumei de Stat a Rusiei, potrivit căruia „țările europene care încearcă să prezinte albul drept negru, tot ele vor avea în final de suferit!”

Dumitru Constantin

sursa foto familiaregala.ro