Un partid strivit de propria umbră

Incendiara declarație a lui Paul Stănescu, cum că dna Dăncilă ar fi făcut blat cu Palatul Cotroceni în scopul – în primul rând – de a candida ea însăși din partea PSD-ALDE (dându-l deci pe Tăriceanu la o parte) și-apoi – odată intrată în turul doi – de a deveni carne de tun pentru dl Iohannis, a explodat în pridvorul PSD-ului. Scenariul nu e nou, fiind semnalat – de luni de zile – de mai mulți observatori, inclusiv de subsemnatul. Dar una este să clevetească gazetarii în pustiu și alta este să vină ditamai secretarul general interimar și să trântească, ritos, bomba, la două săptămâni după scrutin și după debarcarea perdantei din fruntea formațiunii.

După cum le-a însăilat dl Stănescu (care nu pare un flecar), episodul ar fi avut loc la Cotroceni, cu ocazia discutării soluțiilor de vot în străinătate – și-anume, în ordine, a fost invitația președintelui către premier de a se retrage amândoi și a vorbi între patru ochi, urmată de o convorbire confidențială între cei doi de aproximativ 20 – 30 de minute și apoi, brusc – în contra înțelegerii anterioare cu Stănescu – hotărârea dnei Dăncilă de a se convoca rapid un congres care să o ungă candidat. Pare credibil. Dar este și real? Greu de spus. Președintele neagă, dna Dăncilă neagă, dar semne de întrebare privind aparenta prestație duplicitară a premierului au rămas – între care cel cu păstrarea prezenței STS în interiorul scrutinului prezidențial este cel mai izbitor.

Dacă n-a fost adevărat, atunci se pune întrebarea de ce ar fi inventat Stănescu toată tărășenia. Este Dăncilă atât de periculoasă în a reveni (ajutată cumva din afară partidului?) la proximul congres încât e nevoie ca dușmanii să-i dea o torpilă total compromițătoare, care, la o adică, o poate scoate chiar și din partid? Să fie o legendă inventată spre a disculpa restul activului de conducere și chiar întregul partid, care, se știe, a mers orbește pe mâna ei catifelată? Sensul este: de unde să știm noi că Dăncilă a făcut joc dublu? Suntem nevionovați, albi ca zăpada, doar ei trebuie să-i luăm capul! Adică, pe românește, urma scapă turma. Chiar și acuzația lansată în legătură cu lipsa banilor din visteria partidului – să fie și ea parte din același atac concertat la beregata lui Dăncilă? Înseamnă că, pentru tabăra Stănescu – Ciolacu, tabăra Dăncilă încă prezintă pericol. E moartă, dar tot mai dă din copite, de aceea se cere lichidată. Dar cu ce preț pentru partid?

Din afară, lovitura dă rău pentru imaginea formațiunii și-așa în degringoladă. Oamenii aceștia continuă să se bălăcărească în public, parcă incoștienți la daunele majore – pe cale să devină letale prin acumulare – pricinuite partidului de canibalizarea reciprocă. Situația ne amintește de felul cum PSD și-a „asasinat” doi prim-miniștri dedulciți la putere în contra sultanului de Teleorman, executați cu o inocență incredibilă, vecină cu iresponsabilitatea – după care se mirau toți cât de jos au ajuns în antipatia electoratului.

Adevărul este că PSD se bate cu propria umbră uriașă, alungită până în zilele noastre încă de pe vremea lui Iliescu, ranforsată de Petrov prin arestarea lui Năstase și punerea, încă de atunci, a bazei penitenciare pentru Dragnea. Acest partid – care, cu ani în urmă, a ținut România pe loc (dacă nu chiar a dat-o înapoi) – plătește a posteriori oalele sparte după decembrie ’89, ba chiar și pe cele sparte de PCR înainte de ’89, într-un fel meritându-și soarta. Și-au preschimbat porecla în „renume” și acum nu mai pot să scape de el. Nicio conducere nu s-a delimitat, clar, programatic, de marile derapări anti-democrație de la începutul deceniului ’90, de actele de corupție împrăștiate de-a lungul deceniilor, de clientelismul funciar, de protejarea vestigiilor securistice (care acum au întors armele) etc.

Dacă PSD așteaptă greșelile și erodarea PNL, nu va reînvia. Va fi în continuare perceput ca răul cel mai mare. Cei care se vor nemulțumi de PNL nu se vor duce în niciun caz spre un PSD rămas mumificat, ci spre o alternativă USR-PLUS, fie ea cum o fi ideologic, fie și cu un Barna dresat, dar care are cel puțin avantajul de a nu-și fi rupt până acum gâtul la guvernare, și deci, în viziunea dezamăgiților, poate fi creditată, așa, de doi bani speranță. Pe nimeni nu deranjează – mai ales printre românii din străinătate – globalismul, progresismul, neomarxismul care-i mână-n luptă. Astea sunt vorbe venite de la rău-voitori. Românul nu crede beleaua până nu o simte pe pielea lui. Și nu o poate simți pe pielea lui până nu votează macronismul de Dâmbovița. Deci mai e timp.

Măsura în care oamenii care au deținut prim-planul pe vremea lui Dragnea și Dăncilă acceptă să plece din toate forurile de conducere și din lumina reflectoarelor este măsura în care PSD are o șansă să supraviețuiască. Politica este în primul rând jocul aparențelor. Aceste partid trebuie să înțeleagă că – pentru a ieși din narativul de demonizare care i s-a construit – are nevoie de sacrificii publice. Indiferent dacă sunt motivate sau nu. Indeferent dacă sunt meritate sau nu. Pur și simplu sacrificii și atât. Problema este cine le hotărăște și cine le pune în practică. E posibil să n-aibă cine. De autoexcluderi nici nu poate fi vorba. Să nu uităm că sunt aceiași oameni care au aprobat – împotriva evidenței falimentare – candidatura dnei Dăncilă (blat sau nu – nu mai contează). Deci oameni limitați, care nu pot trece peste propriul orgoliu (de partid mare?!), fără viziune, fără inteligență politică, care au fost dispuși să dea din cap, mecanic, la solicitarea „țarinei”, deși se vedea de la o poștă eșecul din turul doi. Și asta – în ipoteza beningă, a prostiei. Pentru că, în cealaltă ipoteză, rânjesc sabotajul, premeditarea, trădarea – din interese personale, din ordin sau din șantaj. În timp ce oameni noi, inteligenți, cu carismă, de top în profesia lor – deși există – nu sunt aduși în față. Partidul preferă să moară strivit de propria umbră.

Probabil că nici nu poate altfel. Ne aducem aminte că și partidul comunist – al cărui moștenitor sunt partidele socialiste din Europa de Est (mai ales acolo unde, după căderea Cortinei de Fier, partidele comuniste au fost interzise) – avea aceeași problemă, a imposibilității reformării. Când Gorbaciov a vrut să reformeze PCUS (prin glaznosti și perestroika) n-a făcut decât să-l sfărâme. Un bloc de bazalt nu poate fi reformat. Poate fi doar spart.

Dacă dl Ciolacu, din interimar, urmărește șefia definitivă a partidului – asta nu va fi în niciun caz reformă. Dl Ciolacu dă senzația că e reformist-șef cu voie de la Poliție. Gabriela Firea – venită mai de curând în partid și, cel mai important, nefiind legată în mentalul public de narativul Dragnea și nici de baroniada din teritoriu – apare acum persoana potrivită de a fi lăsată în fruntea partidului, pentru a-i da o nouă față. Dar Firea președinte nu va fi suficient. Trebuie, în același timp, să dispară din prim-plan alde Oprișan, Buzatu, Bădălău, Dan Nica et comp. Vremea acestor tătuci locali a trecut. Plumb ar trebui să tacă, și ea, s-o uite lumea. Nici Manda nu mai are ce să caute. Pentru că este produsul lui Dragnea. El poate să joace orice joc, dar ștampila de fin al demonizatului nimeni nu i-o mai șterge de pe cocoașă. În prim-planul partidului trebuie să apară oameni noi – Pleșoianu, Negrescu, Ivan, alți tineri. Dacă vechea gardă continuă să paraziteze partidul, îl va termina, îl va îngropa – și odată cu el și stânga frecventabilă.

Supraviețuirea stângii – fără de care democrația noastră ar fi și mai șchioapă decât este, creându–se spațiu pentru tot felul de fantezii extemiste – ar putea consta în coexistența mai multor partide de stânga, care să polarizeze – fiecare – sufragiul unui anumit segment de electorat: socialiști, globaliști, verzi (în sensul de ecologiști…) etc. Dar cine mai acceptă coexistența astăzi în România?