Un salariu din care se poate trăi

Claudiu Crăciun

Miercuri, Piața Victoriei se umple de cetățeni care protestează. Pentru prima oară după mult timp, patru mari confederații sindicale –  Cartel ALFA, CNSLR Frăția, CSDR și Meridian, au decis să-și unească forțele pentru a protesta din cauza politicilor guvernamentale și a austeritățății. Primul punct pe lista lor de revendicări este nivelul salariului minim care trebuie stabilit de către Guvern pentru anul 2026, în urma consultării cu partenerii sociali, patronatele și sindicatele.

Fiecare revendicare este importantă, dar prima este probabil cel mai bun studiu de caz pentru a înțelege nu doar unde se află economia României, ci și de ce avem nevoie de sindicate puternice și respectate. Istoria salariului minim este lungă și conflictuală pentru se află exact în centrul luptei dintre munca salariată și capital, cu statul, când arbitru, când jucător pentru una dintre părți, de cele mai multe ori pentru capital. Munca salariată reprezentată de sindicate și partide de stânga și social democrate, acolo unde există, pledează pentru un salariu minim care să asigure un trai decent, care ține pasul cu prețurile și nevoile individuale de bază. O parte din luptă este să aduci și lucrătorii informali în zona de muncă salariată, chiar dacă îi aduci la salariul minim, un obiectiv care în principiu este asumat și de către stat. În principiu, pentru că uneori statul nu are capacitatea asta sau nu vrea să o aibă.

Miza este fundamentală, tot sistemul socio-economic modern depinde de munca salariată, din salariu se finanțează sistemele de pensii și asigurările de sănătate și sociale, și tot din salariu se rețin de către stat impozitele care îi permite să funcționeze. Ar părea că statul ar fi un aliat structural al lucrătorilor și sindicatelor, pentru că nivelul salariilor se reflectă pozitiv în mărimea bugetului și, un aspect important, în satisfacția politică a lucrătorilor, cetățeni și votanți în egală măsură. Dar nu este, pentru că interesele partidelor de guvernare nu coincid cu interesul public și al statutului, mai ales în cazurile în care partidele sunt gazdele și instrumentele capitalului. E de ajuns să vezi ce legături au anumite industrii și patronate cu partidele și reprezentanții acestora pentru a intui influența.

Toate sectoarele economice sunt legate de conducerile partidelor, de la construcții, la jocuri de noroc și până la infamele tăieri necontrolate de păduri. Acest capital, românesc și străin, nu dorește creșterea salariilor minime pentru că asta înseamnă salarii mai mici pentru management și dividende mai reduse pentru acționari. În discursul public nu vor vorbi niciodată despre asta, ci despre faptul că creșterile de salarii vor aduce disponibilizări sau reduceri ale competitivității unor firme. 

România nu este o excepție, în toate statele în care avem salariul minim reglementat la nivel guvernamental, avem aceeași triadă de conflict dar și de negociere. Dar anumite probleme îi sunt specifice. Are de departe cea mai mare migrație din Uniunea Europeană, cauzată de nivelul salarial din țară. Simptomul asociat al acestei crize de forță de muncă este presiunea pusă de patronate pentru aducerea de contingente din ce în ce mai numeroase de lucrători străini extra-comunitari.

În România avem aproximativ 40% din lucrători care sunt plătiți cu salariul minim sau în proximitate lui, cu salariul minim aproximativ 800.000 de persoane. La acest capitol suntem performeri negativi. Sărăcia asociată cu munca este de asemenea la un nivel foarte ridicat, semn că salarizarea nu ține pasul cu costul vieții. Aceste probleme nu sunt doar ale României, existând o Directivă europeană care prevede o formulă de calcul a salariului minim adecvat în fiecare stat membru, dar problemele României sunt dintre cele mai acute. Cu aceste date, dar și cu altele, patronatele, sindicatele și Guvernul se întâlnesc în cadrul Consiliului Național Tripartit pentru a negocia nivelul salariului minim. Discuțiile sunt dure și cu rezultate imprevizibile. 

Cine îi reprezintă acolo pe milioanele de lucrători care sunt angajați într-un fel sau altul? Cine îi reprezintă pe cei care sunt plătiți cu salarii minine de mizerie? Răspunsul nu poate fi decât unul singur, sindicatele. De aceea este absolut esențial ca ele să existe și să fie puternice, în toate sectoarele de activitate. Ele au rămas printre puținele organizații capabile să se mobilizeze în număr mare, inclusiv pentru proteste, într-o societate în care fragmentarea, individualismul și apatia politică și civică par să primeze. Ele sunt, pe lângă expertiza în domeniile lor specifice de activitate, organizațiile cele mai competente în a interpreta legislația, politicile și indicatorii macroeconomici.

Într-un stat în care administrația publică este slabă, politizată și deprofesionalizată, și în care expertiza este deseori conectată exclusiv la interesele companiilor și patronatelor, sindicatele au rămas ultimele care mai pot face față în mod constructiv complexității guvernării. Mai mult, sindicatele sunt ultimele redute instituționale care încă mai rezistă destructurării statului social. Situația sistemului de pensii, legat la rândul lui de nivelul de salarizare, este un bun exemplu. Cine poate face față propagandei pro-privatizare, în condițiile în care cele mai multe partide sunt arondate intereselor economice legate de pilonul 2 și 3? Cine poate face față furibundului atac la sistemului de sănătate publică?

Pare că punem pe umerii sindicatelor niște responsabilități prea mari. Dacă partidele și-ar fi asumat și ele o parte din misiunea socio-economică a sindicatelor, probabil ar fi avut o viață mai ușoară. De aceea sindicatele trebui susținute. Ele sunt cele care pun piciorul în prag Guvernului și îl forțează să nu se gândească doar la interesele patronatelor. În chestiunea salariului minim, protestul de pe 29 va întări poziția de negociere a sindicatelor. Ele sunt singurele care vor și pot să obțină pentru milioane de concetățeni un salariu din care se poate trăi.