Și a fost Crăciunul de 30 de ani de la Revoluție pentru generația noastră. Am încercat să-l acoperim fiecare cu ce am putut- uitare, indiferență, emisiuni TV proaste și documentare triste de tot. Vizite la cimitir. Alcool. Filme polițiste.
Crăciunul de 30 ani de la revoluție nu avea cum să fie o ocazie fericită pentru generația noastră, a Revoluției. Eu am încercat să văd partea plină a paharului, de asta v-am lăsat un mesaj de 31 decembrie, și o văd în continuare. Pentru România. Dar pentru fiecare în parte dintre noi, pentru Cristina Țopescu, închisă trei luni în 1989 că încercase să fugă la mama ei în Germania, ce fel de Crăciun putea fi 2019. Tatăl (care o adora), pierdut de un an. Fără copii. Și 30 de ani de fum și iluzii prin care alergase (cu noi toți, cei care în 1990 ne-am adunat în noua presa liberă din generația asta) așa cum alergi cu trenulețul la bîlci prin labirintul ororilor. Ce ar fi putut fi a fost – dar asta nu e niciodată destul. Tinerețe, frumusețe, celebritate, cariere, mulți din cei porniți atunci au ajuns la ele, și adesea îi uităm pe care nici asta n-au avut.
Doar cînd ai avut tot ce se putea vezi ce puțin e de fapt față de ce ai sperat. Nu, cei 30 de ani ai Revoluției noastre nu sunt vreo victorie a justiției și a memoriei celor buni contra celor răi. Ba chiar discernământul cine mai sunt unii și alții s-a pierdut pe undeva.
„Lumina care s-a dus” (The Light that Failed) e titlul cărții unui alt camarad al meu de cursă lungă, Ivan Krastev. Bulgar. Și al mentorului meu, profesorul de drept Stephen Holmes, despre cum Occidentul a cîștigat războiul rece, dar a pierdut pacea.
E greu să petreci singur Crăciunul aniversar cu lumina care s-a dus. Poți să nu fii depresiv cu acte.
Nu am fost apropiată de Cristina și asta se adaugă la melancolia Crăciunului meu viitor, că ea mi-a dat semne de simpatie neașteptate în ultimii ani, cu toate că nu ne cunoșteam aproape deoc. Nefiind pe Facekook și pe nimic în general, plus mereu în altă țară, îmi pare rău că nu am urmat semnalele înapoi la origine. Mă număr printre prietenii care ar fi putut fi, și nu au fost.
Dar știu un lucru.
Numai cine e pasionat de presă tabloidă vrea să știe cum a murit Cristina. Nu s-a sinucis, că își iubea cîinii și nu i-ar fi lăsat să moară de sete. Moare omul de tristețe și fără să fie nevoie să ia medicamente. Nu așteptați cu sufletul la gură jurnalul de la ora cinci, că nu aveți ce aștepta.
Să luptăm în continuare pentru iluziile din 1989 ale Cristinei e tot ce mai putem facem. Și să ne-o amintim tînără și frumoasă. Mă țin minte citîndu-i tatălui ei sondaje în care era cea mai iubită prezentatoare din România. Înflorea tot.
Singură nu va fi unde se duce, că toate generația Revoluției vom bîntui pe acolo.
Vă las cu Beatles.
Doamna Cristina Topescu prin efort, daruire, emotii extraordinare, a dat un exemplu tuturor cetatenilor, in special celor care s-au opus,se opun, oricarei actiuni pozitive de a fi salvati cainii abandonati pe domenii publice. Nu a le da altora invataturi/ au fost toate actiunile domniei sale! ci numai actiuni de salvare a cainilor, abandonati de catre fostii lor stapani.Prin efort,timp acordat,emotii ,frica de a nu fi in primejdii acestia, prin cheltuieli proprii.Preocuparea de fiecare clipa a fost sa ajute aceste animale,respectiv salvarea lor.Fara a supara,intreb:cetateni care ati lasat pe domeniul public cainii,regretati acum, aceste fapte? le veti repeta in continuare,senin si intru firesc?!?! Sanatoasa ar fi preocuparea tuturora, in fiecare clipa, sa respecte aproapele implicat in salvarea animalelor aflate in pericole, prin de ce nu?fie alte adoptii, fie ajutor.Sa respectam natura prin fapte pozitive.Mediul inconjurator este de folos in primul rand oamenilor/ daca avem mare grija si respect.