Vara rece (17)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Cât a mai trăit la Aachen, Luciferus a purtat numeroase dispute cu savanţii aduşi de Carol în colecţia sa de erudiţi. Şi documentele acestor dispute au fost nimicite mai târziu. Dar cele mai multe chiar atunci: prin 812 (cam pe când, după legendă, s-ar fi întors cu Carol din prima călătorie în Deşertul Boemiei), Al Cincizeci şi doilea a purtat o dispută publică la care au mai participat patru savanţi în prezenţa curţii şi a unor ierarhi invitaţi special pentru acest eveniment. Nu a fost acesta un fapt deosebit acelui loc, împăratului plăcându-i asemenea discuţii la înalt nivel şi dându-le întreaga consideraţie printr-o organizare minuţioasă. Ca de obicei, întrecerea savanţilor a avut loc în Sala Manuscriselor, a fost pregătită cu fast şi s-a bazat pe întrebarea dacă Dumnezeu a inventat uitarea ca pe o pedeapsă sau ca pe un remediu? În subsidiar erau cuprinse şi multe alte probleme: dacă Învăţăturile Sfinte trebuiesc percepute aşa cum ne-au fost ele lăsate sau dacă se cade să fie descifrate eventualele metafore? Dacă liberul arbitru ar fi influenţat de către memoria transsomatică? Dacă uitarea apără tainele de pângărire sau dacă este permis a se fora în trecutul ascuns?

Se pare că, după obicei, Luciferus ar fi dat din nou replici cu totul minunate eminenţilor săi preopinenţi, că s-ar fi folosit de argumente tot mai subtile, că Al Cincizeci şi doilea ar fi început să lumineze chiar şi fizic. Povestea relatează că din corpul şi din duhul său s-ar fi împrăştiat o asemenea strălucire încât aerul a devenit încins, iar încăperea ticsită de manuscrise ar fi luat foc. Savanţii, mai grijulii la comorile livreşti decât la propriile lor trupuri trecătoare, au început să arunce cărţile pe ferestre, însă, până la urmă, au trebuit să fugă în curte. Singur Luciferus a mai rămas în încăpere, străduindu-se în continuare să salveze înscrisurile, hărţile şi desenele. Clădirea s-a mistuit cu totul şi a fost reconstruită aproape identic în cel mai scurt timp, după doar câteva luni. După unele cronici, Luciferus ar fi dispărut în fum şi foc, salvând până la capăt cât mai multe comori. Disputa din acea zi, conştiincios consemnată de scribii imperiali, a ars şi ea.

Cu toate acestea, Al Cincizeci şi doilea reapare şi în continuare în alte şi în alte mănăstiri – unde şi acolo istoria se repetă cu mici variante, pe baza altor subiecte erudite. Astfel încât a apărut şi ipoteza că Luciferus ar fi fost menit să purifice bibliotecile ticsite cu atâtea cărţi îngrămădite la nimereală şi provenind din surse demne şi mai puţin demne. (Este cu totul neaşteptat acest rol al personajului malefic: acela de cenzor divin al textelor impure sau de-a dreptul eretice!)

Prietenia Celui de Al Cincizeci şi doilea cu Ludovic a rămas intactă şi după ce “Focul central”, “Centrul de observaţie al lui Zeus” a ars la Aachen.

– Axa lumii se învârte, iar noi vedem de fiecare dată un alt personaj.

– De multe ori am impresia că lumea se roteşte prea repede, îi mărturisea augustul său prieten. Şi, de multe ori, am mare nevoie de tine. Unde să te găsesc într-un univers atât de schimbător?

– Învaţă harta cerului, îi răspundea prietenul. În ritmul aprinderii stelelor, mă vei găsi şi pe mine. Şi, într-adevăr, ani lungi, Luciferus îl deprinse pe Ludovic cu geografia bolţii.

Memoria transcedentală se dovedea că putea fi totuşi învăţată. Al Cincizeci şi doilea a studiat şi a descoperit itinerare secrete şi îndrumare scrise în limbi apuse. Asemenea celor notate pe timpanele interioare ale intrărilor din pentaclu, şi textele din care învăţa Luciferus se ofereau înţelegerii celui ce le recunoştea menirea. Era o corespondenţă cu Divinitatea folosită nu pentru întâia oară: numeroşi profeţi au primit informaţiile prin scris, deşi ei nu ştiau să desluşească alfabetele. Alfabetele oamenilor. Însă ei au fost singurii apţi să recunoască drept ceea ce erau alfabetele mesajelor ce le erau destinate.

Luciferus nu a fost şi nu este considerat un profet. El a apucat să înţeleagă, dar nu a fost în stare să transmită. Când încerca s-o facă, enunţul rămânea pur, neadaptat la puterea de suportare a oamenilor. Neadaptat, mesajul se manifesta prin flacără şi mistuia totul în jur.

Ludovic îl iubea pe Al Cincizeci şi doilea şi-l înţelegea. Carol însuşi, iniţiat în cercetările atunci încă nesigure ale lui Luciferus, îi poruncise “Frumosului arab” să nu-i ia şi pe fiii săi în călătoriile-i transsomatice. Scribul este convins că, în pofida legendelor, Al Cincizeci şi doilea i-a îndeplinit ordinul: dintre toţi cei cinci băieţi ai împăratului, Luciferus a fost prieten doar cu Ludovic (şi, se pare, ar fi întreţinut o relaţie de durată cu una dintre fiicele lui Carol, fapt ce se va dovedi extrem de important pentru succesiunea Celor O Sută). Povestea că i-ar fi rătăcit şi pe cei doi fraţi mai mari ai lui Ludovic¹ prin adâncurile pentaclului şi că de aici li s-ar fi tras moartea face parte din mit, mai ales că, absolut anacronic, aceeaşi poveste îl trage la răspundere tot pe Luciferus – într-un mod identic – şi de moartea lui Karloman, fratele lui Carol. Or, acesta a murit chiar în zilele masacrului din necropola de lângă Roma, de parcă în acelaşi timp lumea ar fi fost obligată să se reînnoiască peste tot: la acea dată – 4 decembrie 77l – bunicul, străbunicul şi bunicul bunicului lui Luciferus erau morţi de exact trei ani, iar Al Cincizeci şi doilea trebuia să mai aştepte peste trei luştri ca să devină Speciosus. Aşa cum Alexandru a fost eroul absolut al antichităţii, Carol va deveni modelul exemplar pentru măreţia medievală: Einhardt n-a fost nici pe departe singurul său cronicar, poporul l-a cântat şi i-a perpetuat legendele lui şi ale însoţitorilor săi credincioşi², sfântul suveran se umanizează şi are şi slăbiciuni, printre care femeile şi, desigur, (dreapta) îndepărtare a rivalilor se află pe primul plan; Luciferus, un fel de corespondent al lui Merlin, va fi unealta întunecată, menită a-i sluji eroului în acţiunile mai puţin brave. La fel cum Luciferus l-ar fi condus pe Carol în niciodată reala expediţie din Orientul Îndepărtat, la fel cum delegaţia din Saragossa a lui Hussein el Abdari vine să-l roage la Padeborn să-l ajute împotriva califului omead din Cordoba, emisarul fiind, bineînţeles, tot “Frumosul arab”, acelaşi răsăritean misterios le va deschide calea spre autocraţie şi lui Carol şi lui Ludovic. Doar că basmele se întrepătrund şi nu puţine fapte greu de înţeles de mentalitatea posterităţii pot fi totuşi atestate cu exactitate. De pildă, că Al Cincizeci şi doilea se făcea plăcut şi prin aceea că aducea din când în când daruri colosale stăpânilor săi. (Încărcat de mister şi greu dovedibil este, însă, amestecul lui Luciferus în povestea bijuteriilor Irinei şi, mai ales, în tezaurul lui Carol. Acesta, deşi nu foarte interesat în mod direct de podoabe – nepurtându-le decât în ocazii cu totul festive –, dispunea de comori cu adevărat extraordinare. Nenumăratele sale victorii se soldau şi cu “prăzile cuvenite” conform dreptului războiului. Tezaurele regilor lombarzi, legendarele bogăţii ale avarilor, darurile frecventelor solii primite¹ au adunat tone de bijuterii şi de obiecte preţioase. Carol a făcut, de-a lungul timpului, repetate cadouri bisericii – şi iubitelor, femeile de rang afişând la festivităţi un lux nemaiîntâlnit decât în descrierile colorate ale Orientului -, dar rămânându-i şi lui destul pentru a alimenta poveştile cu bogăţii nu foarte îndepărtate de realitate. Dintre toate podoabele sale, împăratul era profund ataşat de una singură²: un medalion purtat pe piept, de care era nedespărţit şi care, era el încredinţat, l-a scăpat din atâtea primejdii. Versiunea oficială că medalionul ar fi provenit dintr-un cadou primit de la papă cu ocazia încoronării nu se susţine: la vârsta aceea, Carol înfruntase destule fără a fi apărat de acel scut apotropaic. Nici implicarea lui Luciferus nu e mai credibilă – din acelaşi motiv – în acest caz.) Dar iată că “Frumosul arab” a existat şi le-a adus într-adevăr daruri senzaţionale suveranilor. Şi uite că a fost cu adevărat de o “cultură ce depăşea mintea omenească”. Şi, din palimpsest, se confirmă şi că îşi justifica faptele reprobabile – extrem de grave şi nu puţine – prin aceea că “totul are un revers, altfel nimic neputând fi definit şi, deci, altfel nimic neputând exista; de aceea, ceea ce aici este condamnat, dincolo este lăudat”. Cum să mai faci plauzibil pentru oamenii de azi că s-ar fi aflat cu adevărat la curtea lui Carol şi în intimitatea lui Ludovic un om apt de a citi ca atare semne nedesluşite de alţii? Mai mult, cum să iei de bun că memoria lui Speciosus Luciferus era în stare să penetreze trecătoarele învelişuri somatice? Este realitatea mai greu de crezut decât atât de des rigidele aparenţe complice ale prejudecăţilor epocii? Şi unde se ascunde basmul: în palpabil sau în subiectivitatea amintirilor?

La toate astea mai trebuie adăugat că, de când nici Al Cincizeci şi doilea nu mai era dispus să coboare cu cineva în adâncuri, îl înţelegea tot mai bine pe Pythagora, atunci când Porphyrios povesteşte că Maestrul obişnuia să le aducă aminte oamenilor de viaţa trăită odinioară de sufletul lor, el însuşi revendicându-se din Euphorbos, fiul lui Panthoos, cântat de Homer. Dar tot Porphyrios, citându-l pe Antonius Diogenes, preciza că Maestrul recomanda abţinerea de la discuţiile cu mulţimea. El, Pythagora, “asculta armonia Universului, apt cum era de a prinde armonia universală a sferelor şi a astrelor, care se mişcă automat. O asemenea armonie noi nu o putem percepe din pricina nimicniciei naturii noastre”, argumentează acelaşi Porphyrios. Să nu uităm, totuşi, că biograful lui Pythagora şi al lui Plotin a trăit mult mai târziu şi că a scris ceea ce a aflat şi el pe cale orală şi din mărturiile scrise – uneori îndoielnice, altădată corupte, nu de puţine ori răuvoitoare – ale predecesorilor săi. Chiar dacă nu ia în seamă rezervele unora, de pildă ale lui Aristotel în legătură cu “muzica stelelor”, el nu are nici imaginea ezoterică şi cu atât mai puţin complexitatea pierdută a învăţăturii lui Pythagora. Faptul că vorbeşte, asemenea celor în mijlocul cărora trăia, despre cele şapte corpuri cereşti, dovedeşte, astfel, că ştiinţa confreriei de la Krotona îi era la fel de străină ca şi contemporanilor săi. Doar senzaţionalul a rămas, secretele învăţăturii nu mai erau cunoscute nici de biograf.)

Aşadar, Luciferus se abţinea de acum şi el să popularizeze rezultatele la care obţinuse acces, deşi este foarte greu de reconstituit dacă nu cumva şi-a format, asemenea Maestrului, o ceată de ucenici pregătiţi să-i ducă revelaţiile mai departe. Sau măcar să le stocheze. Este greu de crezut că doar Ludovic va rămâne foarte apropiat de prietenul său mai tânăr ca vârstă, dar “infinit mai bătrân ca înţelepciune”.

Puţinele izvoare postume cât de cât favorabile Celui de Al Cincizeci şi doilea insinuează că tocmai din afecţiunea dintre el şi “augustul său frate” s-a ivit nevoia lui Luciferus de a-l proteja pe omul drag, de a nu şi-l face discipol decât în domeniile socotite de el drept lipsite de primejdii.

– “Înţelepciunea” mea, cum îi spui tu, nu provine decât din memoria nealterată a atâtor generaţii redeşteptate în mine. Nu memoria faptelor, ci amintirea întocmai a trăirilor. Un asemenea lucru, dincolo, suportabil, aici nu poate fi îndurat. De aceea este şi interzis şi imoral¹ “Înţelepciunea” mea de aici se trage.