Vara rece (19)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

AL CINCIZECI ŞI TREILEA

• Colludwig –

(810 – 923)

(Despre omul colecţionar)

Bunul cititor îşi mai aduce, poate, aminte că Al Cincizeci şi doilea, după ce a zăbovit nepermis de mult la Roma şi prin diferite lăcaşuri de învăţământ, a fost regăsit de scrib, pe la 808, la Aachen. Aici s-a împrietenit cu Ludwig, unul dintre fiii lui Carol cel Mare, prinţ care va moşteni imperiul şi care – deşi cu cinci ani mai în vârstă decât el -, îl considera (datorită erudiţiei extraordinare) infinit mai matur.

În legenda schimbătoare a lui Speciosus-Luciferus, singura femeie care a jucat un rol a fost Irina, împărăteasa Bizanţului. Rar, foarte rar, într-una sau alta dintre variante, îşi mai fac apariţia câteva iubite, mai ales atunci când Luciferus, damnat peste secole, devine cavalerul cel rău. Până să ajungem acolo, datorită atât de strânsei legături dintre cei doi prieteni, legătură ce va dăinui până la moartea lui Ludwig, par fireşti aluziile la relaţia dintre Al Cincizeci şi doilea şi Ingegard, soră bună cu prinţul. Carol cel Mare a fost căsătorit de patru ori, însă a avut copiii legitimi doar cu cea de a doua soţie, Hildegard. Dintre cei cinci băieţi, au supravieţuit doar trei şi fetele toate. Ingegard, mai mică decât Ludwig cu doi ani, a fost dată drept nevastă unui duce saxon, pentru a mai atenua veşnicele răzmeriţe ale acelei seminţii mai mereu revoltate, dar o nouă răscoală saxonă a condus şi la moartea ginerelui împăratului, ucis chiar din ordinul acestuia. În 808, Ingegard era o văduvă în vârstă de 28 de ani. Tatăl ei o acuza că n-a reuşit să-şi aducă soţul la sentimente mai bune faţă de coroana imperială şi a trimis-o la mănăstire. Apoi, cu puţin înaintea apariţiei lui Luciferus, femeia a fost rechemată pentru o altă posibilă alianţă (se pare că tocmai cu Imperiul de Răsărit, al cărui emisar mai era considerat Speciosus). Doar că alianţa n-a mai avut loc, decât la nivelul solului trimis de Bizanţ. Enervat că fiica aceasta, deşi arătoasă, nu poate fi folosită în nici o combinaţie politică, fiind ba incapabilă să-şi strunească soţul, ba gravidă atunci când era din nou nevoie de ea, Carol o trimite înapoi la mănăstire. Aici va naşte, în 810, un băiat care va fi botezat Carol Ludwig. Numai că el nu va pătrunde pe răbojul celor o sută cu numele său adevărat, ci drept Colludwig. Dacă în nou exprimare, a doua parte (Ludwig) nu va pune probleme de etimologie, prima silabă va fi interpretată diferit: iniţial, corect, ca provenind de la exemplul august al bunicului, apoi de la collectio (a aduna, a colecţiona), caracteristica principală cu care a intrat personajul în legendă.

Când se spune că Al Cincizeci şi treilea s-a născut în 808 la Aachen, se ascunde în mod intenţionat originea sa, Ingegard aducându-l pe lume la Lèrins. E adevărat că, nu mult mai târziu, încă pe vremea cât tatăl ei era în viaţă, i se dă permisiunea de a reveni cu copil cu tot în capitală. După moartea fraţilor ei mai mari, Lothar şi Pippin, bătrânul monarh încearcă să mai ţină în jurul său restul familiei, iar, desigur, influenţa lui Ludwig devine precumpănitoare, odată ce acesta ajunge coîmpărat. Probabil că prietenia strânsă dintre unicul supravieţuitor al marelui împărat şi Al Cincizeci şi doilea i-ar fi putut oferi băiatului lui Speciosus un viitor strălucit. Dacă nu s-a întâmplat să fie aşa, aceasta se datorează, poate, şi domniei lungi şi sinuoase a lui Ludwig. Moştenitorul lui Carol va avea timp de decenii mari probleme cu fiii săi şi va fi când pe val, când acoperit de acesta. Nenumăratele sale avataruri, încoronări fastuoase şi umiliri publice, victorii şi deţineri în mănăstiri, s-au terminat nu o dată mult mai dureros pentru cei din preajma lui, decât pentru el, care a ştiut întotdeauna să revină. Al Cincizeci şi treilea, bastardul de stirpe imperială, a fost ferit de urzelile rivalilor atotputernici într-unul sau altul din momentele biografiei lor. Ingegard se retrage de bunăvoie într-o mănăstire, iar Speciosus nu dă semne că ar fi deosebit de preocupat de soarta urmaşului său.

Dacă în cazul majorităţii Celor O Sută, evenimentele se succed cu repeziciune de la vârste fragede, Al Cincizeci şi treilea, Carol Ludwig, nu se face prin nimic remarcat până la vârsta maturităţii. Scribului îi este foarte greu să reconstituie primii cincizeci şi opt de ani din viaţa personajului, despre care a apucat să afle prea puţine. Nimic nu pare să-l mai lege de tatăl său şi nici măcar de mama călugăriţă. Iar legendele ulterioare ale celor trei îi despart definitiv. Speciosus Luciferus îşi continuă seria aventurilor tot mai malefice, Ingegard devine un personaj misterios, o călugăriţă de o tainică obârşie ascunsă cu grijă, refugiată la mănăstire, însă având, şi în continuare, o viaţă bogată în aventuri galante, alternând cu asceze cumplite, cum doar călugării irlandezi mai practicau.¹ Iar Carol Ludwig, Carol Louis, Colludwig şi poate şi alţii, reuniţi în cadrul unui singur destin, creşte (cresc) iniţial la mănăstire, apoi la Aachen, apoi din nou la (o altă) mănăstire. Probabil că, la vârsta potrivită, copilul este dat în grija unor mentori sau trimis la una dintre şcolile înfiinţate de Carol cel Mare şi exterioare fiecărei mănăstiri. Când, la insistenţele lui Benedict din Aniana, Ludovic acceptă ca acele şcoli să-şi înceteze activitatea, lucrurile se desfăşoară diferit de la un loc la altul. Cu atât mai greu îi vine scribului să-l însoţească pe adolescent pe calea studiilor sale.

Legendele despre Colludwig ne înfăţişează un moş avar, cămătar şi vrăjitor, îmbrăcat ca un “sirian”² sau ca un evreu, purtând o barbă lungă şi neîngrijită şi încercând să-şi atenueze miopia cu una sau chiar două (?) sticle măritoare. Povestea a conservat doar acest bătrân şi niciunde nu apare şi perioada de formare a unei percepţii devenite clasice. De parcă Al Cincizeci şi treilea s-ar fi născut direct la o vârstă înaintată. Dar respectabila etate nu este în nici un caz un sfârşit, o etapă ultimă. Chiar dimpotrivă: Colludwig va săvârşi nenumărate isprăvi, se va bucura de o viaţă plină de evenimente şi-şi va câştiga un loc arhetipal extrem de accentuat, caracteristic vremurilor pe care a ajuns să le ilustreze.

Ceea ce ştie despre un Al Cincizeci şi treilea tânăr, scribul nu poate povesti decât sub rezerva presupunerilor. Chiar dacă asupra secolului al IX-lea de după Christos, vălul este încă destul de des, ceea ce-i permite imaginaţiei să-şi dea neîngrădit frâu liber, pentru noi, vieţile indivizilor nu erau foarte diferite între ele. Pentru contemporani, de bună seamă, da: fiecare locuitor al epocii îşi trăia propria viaţă, cea mai importantă – pentru el – dintre toate şi se opunea destinelor celorlalţi. Şi, prin aceasta, şi lui însuşi. Însă pentru scrib este destul de limpede ce făcea nobilul, militarul, monahul sau lucrătorul. Cum se forma şi cum se dezvolta. Regula, ca de fiecare dată, este constituită din suma unui număr nesfârşit de excepţii mai mari sau mai mici. Pe baza acestei reguli, sumă formată artificial, fiind rezultatul adunării unor elemente doar relativ egale şi de acelaşi fel, scribul, asemenea analiştilor, va descrie iniţierea lui Colludwig. O va face rapid şi având mari reticenţe, dar o va face totuşi, fiindcă acest demers – chiar dacă, poate, apocrif – va înlesni, cât de cât, înţelegerea vieţii unuia dintre Cei O Sută.

Din comportamentul şi acţiunile “moşului” putem trage concluzia că a avut parte de o educaţie sistematică, însă nu putem aprecia cât şi-a însuşit de la dascăli şi cât a învăţat singur. Fiindcă deprinderile şi cunoştinţele sale par a fi mai degrabă ale unui autodidact. Ale unui bărbat care a călătorit mult şi a văzut multe. Ale unui om obligat să se poată descurca în situaţii dintre cele mai diverse şi dintre cele mai dificile. Bazele învăţăturii care se puteau obţine într-o şcoală de pe lângă o mănăstire sau într-un oraş alături de o episcopie erau teoretice şi orientate pentru formarea oamenilor bisericii şi a unor funcţionari. Colludwig aprofundase cu totul alte domenii. Sigur că scrisul şi cititul învăţate de mic i-au fost folositoare, la fel cum şi elementele de bază ale socotitului şi ale unor limbi străine. Dar erudiţia lui începe acolo unde asemenea învăţături se termină.

Ludovic cel Pios, le Dèbonnaire,  primul Ludovic dintre cei peste şaizeci de suverani purtători ai acestui nume, marele prieten al lui Speciosus Luciferus, ştia să citească şi înţelegea greceşte şi, chiar dacă nu putea să şi scrie, era socotit un om cult. Al Cincizeci şi doilea cunoştea mult mai multe limbi, pe care le vorbea fluent şi le putea utiliza şi în scris şi citit, era un savant de primă mână în ştiinţe, şi mai ales în disciplinele ezoterice, era ceea ce am numi azi un geniu. Spre deosebire de alte personaje malefice, în special vrăjitori aflaţi în mijlocul recipientelor lor diavoleşti, Colludwig nu a fost socotit, nici în legendă, un învăţat, posesorul unor reţete magice sau a unor cunoştinţe secrete menite de a-i spori puterile întunecate. Erudiţia lui se rezuma doar la valoarea obiectelor, la folosinţa lor, eventual la istorioare despre toate acele lucruri. El ştia să se folosească de cerneală doar spre a-şi contabiliza afacerile murdare, nu era recunoscut în studiul scrierilor sfinte şi îşi utiliza din plin memoria doar pentru a nu uita cumva vreun datornic. Specialitatea sa erau tehnicile mnemotehnice, încât era în măsură să reproducă liste interminabile de nume şi de cifre. Cămătarul şi avarul nici măcar nu trebuiau să fie inteligenţi, mai degrabă, ei răspândeau percepţia unor animale acaparatoare. Oricum, a unor fiinţe mai apropiate animalelor decât oamenilor. Pe de altă parte, viciile lui Colludwig vor fi mult mai accentuat caligrafiate decât cele obişnuite epocii. Răutăţile sale sunt infinit mai condamnate decât cele ale personajelor importante. Carol cel Mare a decapitat, după o singură victorie asupra unor răsculaţi, 450 de prizonieri, cifră imensă pentru populaţia decimată de bolile şi de crâncenele nevoi ale timpului. Ludovic cel Pios avea să-şi orbească propriul verişor, atras prin vicleşug în cursă la Châlon, atunci când acela a început să aibă pretenţii dinastice. Ororile execuţiilor din Bizanţ vor înflori cu aceeaşi vigoare şi în Occident, pe măsură ce se vor “rafina” şi aici gusturile, iar un alt Ludovic (al XV-lea al Franţei) va savura, nouă secole de civilizaţie mai târziu, cea mai bestială execuţie publică, cea asupra nefericitului său atentator, Damiens. Colludwig va rămâne toată viaţa un răufăcător mărunt şi este evident că, mai ales datorită acestui lucru, este atât de dispreţuit.

Tot ceea ce mai ştim despre tinereţea personajului este că a călătorit mult, mai ales atunci când împăratul trecea din nou printr-o perioadă nefastă şi exista temerea că oricine ar fi fost socotit a proveni din cercul său de intimi ar putea avea neplăceri dintre cele mai grave. Pe urmă, peregrinările incognito i-au devenit obicei. Totuşi, se pare că a beneficiat şi de câteva slujbe oficiale, că ar fi fost însărcinat cu colectarea impozitelor în diferite regiuni ale imperiului şi că, executând silit numeroşi debitori, ar fi ucenicit în cunoaşterea valorilor materiale şi le-ar fi prins gustul. Dar cea mai veche informaţie, importantă pentru destinul lui viitor, ar fi aceea că s-ar fi ocupat, în calitate de perceptor, timp de câteva luni, de Karl (viitorul Carol cel Pleşuv), fiul lui Ludovic şi al Iudithei (a doua soţie a suveranului), atunci când, la o nouă alungare de pe tron a împăratului, consoarta avea să-i fie trimisă la mănăstirea Tortona, iar copilul la mănăstirea Prüm. Mai mare cu treisprezece ani decât prinţul, Colludwig va lăsa urme asupra educaţiei acestuia şi relaţia avea să-i ajute mai târziu.

Între treizeci şi aproape cincizeci de ani, biografia Celui de Al Cincizeci şi treilea nu ne mai oferă nici o dată certă. Scribul n-a reuşit să-l găsească în nici un registru, în nici o însemnare. Poate că folosea alte nume, poate că avea motive să se ascundă, poate că, măcar în parte, legenda după care ar fi colindat multă vreme ţinuturile miraculoase ale depărtărilor este adevărată. El reapare pentru prima oară drept Colludwig în jurul anului 858. Din momentul acela şi abia de atunci, ne bucurăm de informaţii cât de cât atestate despre personajul nostru.