Vara rece (20)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Ca de atâtea ori, mănăstirea Ferme zu Chiuso se va dovedi un izvor nepreţuit pentru munca scribului şi – alături de cealaltă mănăstire, Lẻrins – îi va răsplăti şi de această dată ostenelile. Lumea a fost şi a rămas atât de mică: de pildă, la Lẻrins este surghiunită pentru prima oară Iudith cu fiul ei. Iar la Ferme zu Chiuso aflăm despre Colludwig că a fost izgonit fiindcă “ar fi încercat să folosească lăcaşul pentru îndeletniciri nedemne unui asemenea loc” În speţă, era vorba despre vina numitului de a nu se lepăda nici o clipă de obiecte, care i-ar fi cucerit şi învins sufletul. Al Cincizeci şi treilea ar fi venit la mănăstire cu nenumărate lucruri lumeşti încărcate în două căruţe. Lui nici măcar nu i-a trecut prin cap să le doneze călugărilor, ci, chiar dimpotrivă, a încercat să folosească vorbitorul drept piaţă. Aflându-se despre aceasta, numeroşi ţărani, dar şi locuitori ai unor oraşe destul de îndepărtate, veneau cu tot felul de fleacuri, dar şi cu obiecte scumpe, iar Colludwig ajungea la înţelegere cu ei şi le cumpăra. În mănăstire!

Al Cincizeci şi treilea este alungat cu toate boarfele sale şi “era atât de pătruns de diavol încât, deşi se ştia că umblă cu mult aur şi bănet la el, nu s-a găsit nici un tâlhar destul de curajos să-l prade. Diavolul însuşi îi forma garda însoţitoare.” Se vede lesne, şi din acest text, regretul autorului său că nici de data aceea Colludwig n-a fost agresat. Informaţia aceasta se repetă aproape identic de nenumărate ori atât în conţinut, cât şi în tonul relatării. Personajul, aflăm de la început, călătorea de cele mai multe ori singur şi se aventura şi în locuri unde chiar expediţii extrem de bine păzite au fost atacate şi jefuite. Desigur că doar necuratul putea fi cel ce-l apăra.

Din ce era compus depozitul de obiecte profane care a stat la baza alungării sale de la Ferme zu Chiuso aflăm dintr-o listă alcătuită de către un oarecare Robert, călugăr din Ratisbona, aciuit, se pare, o vreme în tovărăşia lui Colludwig şi despărţit de acesta “când i-a revenit mintea la cap şi i s-au redeschis ochii”, dar, mai degrabă, după ce tovarăşul lui l-a prins furând câteva figurine păgâne din aur. Robert n-a scris decât din memorie, iar demersul lui seamănă cu un denunţ, doar că îndreptat nu spre puterea laică, ci spre cea cerească. Nici n-ar fi putut nota averile Celui de Al Cincizeci şi treilea cu ele toate în faţă, fiind puţin probabil să fi avut vreodată prilejul de a le vedea pe toate. La fel cum este evident că inventarul alcătuit din memorie a fost intenţionat mult exagerat spre a asmuţi şi mai mult Pronia împotriva ticălosului păcătos. Totuşi, cu toate aceste inexactităţi, lista lui Robert este interesantă şi dă o oarecare imagine asupra achiziţiilor lui Colludwig: “Treizeci şi două cărţi greceşti şi optsprezece în alte limbi şi cu alte litere, dintre care şaptesprezece cu coperţi scumpe din argint sau din os de elefant şi cu ornamente bătute cu aur şi cu pietre, la fel şi cu încuietori de acelaşi soi ales. Patrusprezece cărţi erau întregi, douăzeci puţin stricate, iar din celelalte nu s-au păstrat decât fragmente.” Şi Robert mai notează: “Nu toate aceste scrieri fac parte dintre cele bune adevăratului creştin, unele fiind de pe vremea păgânilor, altele evreieşti sau islamice.” Se pare că una ar fi fost chiar o copie după un manuscris din India. Mai erau, apoi – lucru cel puţin la fel de grav – patruzeci şi trei de figurine reprezentând idoli păgâni, unele din piatră, altele din metal, dintre care două din aur curat şi patru din aramă. Să luăm, apoi, vasele şi sfeşnicele: optzeci şi şase din primele şi o sută treizeci din celelalte. Colludwig mai avea asupra sa şi trei sute (!) de săbii, paloşe, dar, în afara acestora, şi alte numeroase arme, „cu care, desigur, îl apărau cetele sale de draci însoţitori.” (Unele dintre aceste instrumente de luptă poartă nume pe care scribul nu le-a putut descifra, nu le-a înţeles şi nici nu ştie la ce ar fi putut sluji fie în mâinile unor oameni sau chiar ale unor diavoli. Alte denumiri nu par să provină dintr-un arsenal militar, însă poate că aşa erau cunoscute ele pe vremea şi în limbajul contemporanilor lui Robert, fie că dracii, în marea lor ingeniozitate ticăloasă, le-ar fi putut folosi în lupte şi pe acestea: linguri de aramă lungi de două braţe, poloboace, tot din aramă, apte de a păstra în ele lichidele cele mai incandescente, securi din metal şi din piatră. Dacă despre un eventual rol al acestora în lupte scribul îşi poate crea o imagine, îi vine mai greu să deducă la ce ar fi putut servi într-o încleştare o piuă de călătorie pentru zdrobit boabele de piper sau o garnitură de călimări pentru cerneli de diferite culori. Dar poate că acestea erau denumirile argotice ale unor anumite arme.) Urmează, în pomelnicul lui Robert din Ratisbona, şirul de obiecte de îmbrăcăminte, apoi cel de podoabe pentru femei şi pentru bărbaţi, recipientele scumpe pentru parfumuri şi pomezi (notate câte pline şi câte goale, câte în stare bună şi câte stricate, câte din materiale scumpe şi din care anume, precum şi o descriere a celor mai arătoase. Cu totul, doar acest capitol ocupă şase pagini şi jumătate de manuscris…), bijuterii (aproape nouă pagini), precizându-se originea probabilă şi din nou o descriere cu accent cât mai apăsat pe elementele păgâne, casetele şi cutiile conţinând odoarele. Ultimele două file rezumă mai degrabă uimirea delatorului: la ce să folosească sutele de agrafe, nasturi din material vulgar, podoabe lipsite de valoare, dar mai ales unelte casnice vechi şi stricate? “În mod evident, doar un avar poate colecţiona asemenea lucruri fără nici o întrebuinţare”. Este prima menţionare a pasiunii de colecţionar a lui Colludwig.

Ar fi putut încăpea atâtea lucruri ca acele descrise amănunţit de Robert în cele două căruţe cu care ar fi părăsit Al Cincizeci şi treilea mănăstirea Ferme zu Chiuso? Dacă admitem că inventarul este exagerat cu bună ştiinţă, da. Iar dacă luăm în considerare că Robert şi-a întocmit lista doi ani mai târziu, putem crede că personajul şi-a mai mărit între timp averile. Dar ştim noi cu adevărat ce conţineau acestea? Din lista lui Robert rezultă că ele au fost deosebit de eclectice, că nu excludeau provenienţe dintre cele mai diverse, că alcătuiau o colecţie sau, mai bine spus, mai multe colecţii. La plecarea din mănăstirea din Alpi, Colludwig era de acum ros de pasiunea sa devoratoare, iar cele două căruţe de obiecte (de care nu se putea despărţi) dovedeau că se află de mult sub stăpânirea acelei patimi.

Scribul s-a dovedit total nepregătit pentru această biografie. O dovadă o reprezintă însăşi uimirea sa cum că a fost posibil să plece Colludwig cu două căruţe pline cu bogăţii. (Chit că, aşa cum am văzut, multe dintre obiecte nici nu aveau o valoare de tezaurizare deosebită, încât Robert se şi miră de ce le mai căra Colludwig după el.) Abia obişnuindu-se cu documentele epocii, a văzut scribul că personajul său poseda o avere relativ modestă: să nu-i punem la socoteală pe cei puternici, ca de pildă pe generalul merovingian Mummolus, care a lăsat în urma sa o bogăţie ce totaliza 6250 kilograme de argint şi 750 kilograme de aur; să nu luăm în considerare nici pretenţia unui moşier franc de a primi drept răscumpărare pentru fiul unui senator meridional 3270 kilograme de aur; să ne mărginim doar la dota unui sclav cult, dotă de 68 kilograme de aur. Acestea sunt fapte atestate. De câte căruţe ar fi avut nevoie acel Mummolus pentru a-şi transporta numai obiectele din metal preţios? În mod hotărât, pentru a avea succes în denunţul său, Robert, om al epocii, nu putea să-l învinovăţească pe Colludwig doar fiindcă ducea cu el două căruţe de obiecte scumpe; el trebuia să sugereze că acele obiecte reprezentau o marfă diabolică.

Aşa se explică de ce drumul descoperirii lui Colludwig de către scrib a fost atât de anevoios: timpul, obiectele, aprecierile diferă esenţial în acele vremi de valorile cunoscute de noi. Scribul a trebuit să le reînveţe şi să încerce să le priceapă sensurile. Primul element aflat l-a constituit relevarea colecţionarului. Al doilea, incapacitatea acestuia de a se despărţi, chiar şi pentru puţină vreme, de obiectele atât de scumpe pentru el. Acestea au fost doar indiciile brute. Au urmat amănuntele, unele dintre ele cu adevărat ieşite din comun. Înainte de a intra în legendă, personajul a fost om.

În anul 867, Al Cincizeci şi treilea s-a pomenit dat în judecată fiindcă l-ar fi deposedat prin înşelăciune pe un oarecare senior, contele Gilbert. Ni s-a păstrat protocolul apărării lui Colludwig, care ar fi afirmat:

“Fiecare dintre noi colecţionăm ceva. Aceasta este o particularitate a fiinţei” (umane). „Animalele strâng doar mâncare şi multe dintre ele nu sunt în stare s-o păstreze şi o devoră dintr-odată. Păsările culeg atâtea frunze şi pene câte au nevoie pentru a-şi construi cuibul. Oamenii adună şi pentru plăcerea sufletului lor. Unii colecţionează amintiri, alţii se grozăvesc cu câte femei au avut, câtorva le place să se laude cu câte ţinuturi au vizitat, iar câţiva se mulţumesc şi cu obiecte de un anumit soi. Pentru mulţi, toate astea nu reprezintă decât obiecte de fală, de pildă, am întâlnit un călugăr care se lăuda peste tot că a vizitat şaizeci şi două de mănăstiri şi se pregătea să meargă şi în a şaizeci şi treia. Că n-o făcea decât din semeţie o dovedeşte faptul că se tot plângea cât de greu şi de primejdios este drumul şi se vedea de cât colo că nu-i dă inima prea mult ghes să facă şi acea călătorie. Doar mândria de a putea spune că a văzut o mănăstire în plus l-a decis să facă acel lucru care nu-i producea în sine nici o plăcere. Altceva este în cazul celor pentru care colecţia – de orice fel – reprezintă însăşi raţiunea de a fi. Pe mine mă acuzaţi că aş fi lacom după clondire vechi. N-o să pot folosi nici în cinci vieţi câte clondire am adunat. Nu pentru aceasta le strâng.” (Adică nu neapărat pentru a le întrebuinţa pentru ceea ce au fost făcute.) “Eu sunt interesat de tot ceea ce face parte dintr-o serie” (de obiecte). “Eu am cumpărat în mod cinstit tot ceea ce se afla într-una dintre magaziile vechi şi nefolosite ale contelui Gilbert. În felul acesta, am dat bani grei şi pentru tot felul de hârburi care nu mă interesează deloc, dovadă că nici nu le-am luat” (de acolo).

Se pare că judecătorii l-au crezut, ca de obicei, pe senior şi că l-au amendat pe Colludwig cu 600 de sous de aur. N-a fost prima oară când Al Cincizeci şi treilea a trebuit să plătească în plus pentru pasiunea sa.

Dar profesiunea de credinţă a lui Colludwig merită toată atenţia. El deosebeşte fiinţa (umană, adică singura care merită acest titlu în ochii lui), de dobitoace prin aceea că prima este în stare să se ataşeze pentru sufletul ei de obiecte neînsufleţite. Cum a ajuns la această concluzie aflăm dintr-o mărturisire târzie. Colludwig, aşa cum vom vedea, ne-a lăsat un îndreptar pentru uzul fiului său: acolo el dă sfaturi (imperative) pentru aprecierea valorii unui obiect, dă scări exacte de preţ uzual – care n-au nici o legătură, spune, cu preţul sentimental investit şi reprezintă doar un ghid pentru momentul achiziţionării -, descrie varietatea elementelor imaginabile unei serii¹. În preambul, Colludwig istoriseşte prima sa amintire care se referea la modul cum a fost obligat, împreună cu mama sa, să părăsească pe nepusă masă reşedinţa în care a crescut². Adevărata suferinţă nu a resimţit-o datorită privaţiunilor de tot felul la care a fost supus, ci fiindcă a fost despărţit de majoritatea bunurilor sale personale. Era atât de mic încât, în mod normal, n-ar fi trebuit să-şi amintească acel episod şi el îl resimţea mai mult ca pe o veche durere fizică. Experienţa aceasta a mai trăit-o odată, atunci fiind de acum la o vârstă când putea realiza cu precizie ceea ce se întâmpla cu el. A doua despărţire de obiectele sale l-a ţintuit la pat şi probabil că dacă surghiunul nu ar fi încetat la timp, ar fi murit copil, răpus de una dintre numeroasele boli fără explicaţie în ochii medicilor. Sigur, mai aminteşte Colludwig în acel document, şi la anii maturităţii depline a mai fost privat de unele dintre bunurile lui, însă nu de toate în acelaşi timp, celelalte dându-i puterea să continue şi oferindu-i iluzia că odată şi odată va putea recupera ceea ce a pierdut.

“Omul moare de două ori, scrie textual Al Cincizeci şi treilea: odată fizic, atunci când sufletul i se desparte de trup şi se îndreaptă spre Dreapta Judecată şi a doua oară când obiectele lăsate de el, lipsite de protecţia sufletului plecat, sunt preluate în custodia altor oameni. Aceştia, nemaiavând o relaţie specială cu acele corpuri neînsufleţite, nu le mai acordă decât strict valoarea comercială şi le vând sau le distrug. Tot ceea ce a mai rămas pe acest pământ din sufletul stăpânului, care a împărţit cu obiectele amintirile, bucuriile şi suferinţele lui, se prăpădeşte definitiv. Aşa că e greşit atunci când se afirmă că doar trupul este cel ce păstrează în el pentru scurt timp sufletul. La rândul lor, şi obiectele îndeplinesc acest oficiu.”

Iar, în alt loc, părintele îi atrage atenţia fiului: “Nu degeaba mulţi oameni de seamă sunt înhumaţi împreună cu lucrurile la care au ţinut cel mai mult. Poate că ei, DE ACOLO, de unde au fost rânduiţi după Marea Judecată, nu se mai pot bucura cu adevărat de ele, dar cel puţin spiritul nu mai este ucis şi a doua oară din neglijenţa urmaşilor.” Şi adaugă: “Bune sunt legile care îi pedepsesc aspru pe jefuitorii de morminte: aceştia trebuiesc osândiţi ca nişte criminali pentru că asta sunt”.

După numeroasele sfaturi şi lămuriri pe care le oferă fiului, Colludwig nu încheie fără a dedica un capitol amănunţit inventarului obiectelor care să-l însoţească după moarte şi măsurilor menite să ocrotească siguranţa locului de veci.