Vara rece (4)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Apoi, însă, a venit istmul, marginile infinitului s-au restrâns brusc, anihilându-l. Din tot cerul n-a mai rămas decât o crăpătură străjuită de pământ sterp, câteodată gata de a fi gâtuită cu totul. Din loc în loc, semne evidente ale prezenţei oamenilor sau chiar oamenii înşişi se iţeau la doar câţiva paşi de ea. Sigur, corabia era cea care se mişca, iar ei, străinii, rămâneau în urmă, ca nişte pomi, ca nişte dealuri, ca nişte stânci, însă pericolul ca şi ei să înceapă să se mişte, să prindă viaţă, să-i atace i se părea Evei tot timpul prezent. Plimbarea prin cer se terminase. Oamenii, probabil oameni răi, erau din nou prezenţi.

Robii din cală se înfăţişau prea epuizaţi spre a fi atenţi la fiinţa abulică de pe punte. Apa potabilă, deşi devenise din nou ceva mai multă, sosise pentru mulţi dintre ei prea târziu, iar pe alţii n-a reuşit decât să-i trezească la planurile tot mai himerice de evadare. Arabii au fost cei ce au observat modificarea din comportamentul fetei. Zâmbetul îi dispăruse şi o spaimă cumplită o făcea să stea mai mereu culcată, trântită cu faţa în jos, cu capul spre răsărit. Nu voia să vadă, aşa cum nu dorea să-şi amintească. Au coborât-o şi pe ea în infernul de sub punte, dar, după doar câteva ore, cineva şi-a adus aminte de fata abulică, într-un fel dătătoare de speranţă printre atâtea priviri îngrijorate. Au adus-o iar înapoi.

În cală, Eva l-a întâlnit pe Ţipor. Evreul era un marginal. Spre deosebire de ceilalţi captivi, chiar şi de ceilalţi coreligionari ai săi, el obişnuia să călătorească singur, neînsoţit de asociaţi, de prieteni, de rude sau de slujitori. Dacă, în vremea sa, orice călător devenea un suspect în ochii băştinaşilor întâlniţi în cale, singura cale de a nu fi izgonit cu scârbă şi cu nelinişte fiind aceea de a intra într-un contact de interese, oferind o marfă sau un serviciu, Ţipor nu avea nici o iniţiativă şi nu făcea nici măcar atât. El nu era un negustor obişnuit. Nu căra după el nici produse, nici sclavi; nu era nici unul dintre numeroşii meşteri ambulanţi, întrucât nu se oferea să recondiţioneze nimic. Umblând singur, dar aproape întotdeauna amestecat printre mulţi alţii, tăcut, dar înţelegând limba oricui, chiar răspunzându-i aceluia în graiul respectiv dacă era nevoie, dar doar răspunzând şi nu deschizând decât foarte rar din proprie iniţiativă discuţia, Ţipor era acceptat mai mult ca translator ad hoc, deşi el nu se angaja vreodată de la început nici în acest scop. De ce călătorea Ţipor şi încotro se îndrepta el?

Scribul simte nevoia de a face un mic salt în timp, scuzându-se spunând că eternitatea nu cunoaşte cronologii, astfel încât anacronismele se exclud. Prin ultimii ani ai secolului al doisprezecelea, se va bucura de multă simpatie “romanul” lui Chretien de Troyes, “Yvain ou le Chevalier au lion”. Piesă din colecţia de întâmplări ce ar fi pornit de la epic inepuizabila curte a Regelui Arthur, Yvain, după o mulţime de peripeţii, ajunge un sălbatic. Atunci când un sihastru îi oferă pâine şi vânat abia preparat, monstrul pădurii pare să nu mai fi gustat vreodată din mâncarea gătită, pe care o resimte ca pe un fel de terci înmuiat. În perioada “nebuniei” sale sălbatice, Yvain umblă gol, păstrând din memoria civilizaţiei doar arcul şi săgeţile. Cu ajutorul acestora, îşi procură vânatul – pe care-l aruncă în coliba eremitului. Bunul sihastru vinde animalele ucise oamenilor aflaţi nu departe, în afara codrului, şi îi aduce – la troc – smintitului “terciul muiat”, carnea friptă, însă necondimentată. Relaţia aceasta, atât de avantajoasă de ambele părţi, funcţionează bine, chiar dacă se petrece fără suportul cuvintelor. Cei doi nu-şi vorbesc, sihastrul crezând chiar că sălbaticul ar fi incapabil de un grai articulat.

Într-o ortografiere mereu în mişcare, instabilă ca şi vremurile, scribul foloseşte – aşa cum a mai mărturisit -, de cele mai multe ori, nu numele, ci porecla, nu forma contemporană lui, ci transcrierea, câteodată total diferită, a cognomenului iniţial. Astfel, se întâmplă ca un cuvânt să intre în intimitatea altuia într-un mod greu de bănuit de către cetăţenii unui timp diferit. Între Yvain şi Eva, în realitatea unei anumite vremi, nu există altă deosebire decât de o literă. Şi, desigur, sexul diferit al personajelor. Contemporan cu Yvain (şi cu Chretien de Troyes) se găseşte şi un nume feminin, Melusine (se pare pus în circulaţie de către cistericanul Geoffroy d’Auxerre). În timp ce Yvain se “(re)civilizează”, Melusine parcurge itinerarul invers. După cum vom vedea, Eva, A Cincizeci şi una din pomelnicul scribului, pare străbuna celor doi, din fiecare premergând anumite însuşiri şi întâmplări. Dealtfel, cei doi autori – Chretien de Troyes şi Geoffroy d’Auxerre – povestesc fără a revendica paternitatea eroilor lor. Cum n-o face nici scribul. Dumnezeu le-a oferit oamenilor reperele şi oamenii le-au reasamblat mereu şi mereu, ca pe nişte piese de LEGO. Imaginarul colectiv s-a modificat şi puţine construcţii mai pot fi recunoscute ca provenind din altele mai vechi. Unii indivizi se bucură atunci când reuşesc să facă un ansamblu nou mai frumos. Câţiva, asemenea scribului, se mulţumesc să urmărească drumul transformărilor. Satisfacţiile de acest soi sunt nesigure: o reconstrucţie, oricât de savantă, nu e deloc exclus să nu fie decât înşelătoare. Însă ea dă o anumită coerenţă invenţiei noi, chiar dacă, poate, nu se ajunge nici la istoria adevărată şi nici la cea dorită de autor. Scribul a căutat şi personajul Ţipor în povestea atestată cu sute de ani mai târziu. Şi l-a găsit. Sau crede că l-a găsit. Întrucât unele întâmplări ni s-au păstrat mai bine în amănuntele dintr-o variantă şi alte detalii nu le mai găsim decât în alte copii, scribul se va folosi de tot ceea ce i se pare că are tangenţă cu soarta unor marginali de care nici un autor respectabil n-a avut interesul şi înţelegerea să se ocupe ca atare.

Să ne întoarcem la momentul când Ţipor, însetat şi epuizat, o zăreşte din fundul calei pe adolescenta sălbatică privind încântată spre răsărit. Şi să ne aducem aminte de ziua când arabii au aruncat-o şi pe fată alături de ceilalţi prizonieri. Aceştia, chiar şi cei mai vitali dintre ei, au depăşit starea cât au mai fost în stare să facă planuri. Căldura, cumplita sete, epuizarea fizică şi psihică i-au făcut să intre într-o stare de vegetaţie asemenea unui somn. Urme de amintiri şi contururi de stafii le vor capta întreaga atenţie. Fără să-şi dea seama, unii nu se vor mai trezi pe corabie şi trupurile lor vor fi înghiţite de apele mării. Alţii vor supravieţui şi se vor întoarce la viaţa concretă şi dureroasă a prezentului. Până atunci, toţi se aflau în starea cea mai convenabilă atât pentru ostatici, cât şi pentru paznici. Cel puţin pentru o vreme, primii nici nu mai sufereau, nici nu mai doreau să lupte. Slujba celorlalţi devenea mai uşoară.

Demoralizarea robilor se adâncea tot mai mult pe măsură ce unii apropiaţi ai lor erau azvârliţi peste bord, după ce ei trebuiseră să asiste neputincioşi cum se sting cei dragi. De toate acestea Tipor nu era atins. El era singur. Şi încă lucid¹ În puţinele ore cât a stat în cală, Eva a fost interpelată de Ţipor. Tăcând mai tot timpul, acel om fără fizionomie avea o voce răguşită, se exprima aproape în şoaptă, însă părea să nu aibă probleme în a se face înţeles de orice interlocutor. La fel s-a întâmplat şi cu A Cincizeci şi una. Netrebuind să se ferească de martorii deveniţi aproape la fel de abulici pe cum era cunoscută fata, Ţipor i se adresă în limba sălbaticilor: “adică nici spunând cuvinte ca oamenii şi nici folosindu-se de mârâitul fiarelor, deşi sunetele pe care le emitea semănau mai degrabă cu acest ultim grai”. Iar Eva i-a răspuns în acelaşi mod.

Se aflau încă în strâmtoare, când şi Ţipor s-a strecurat din cală şi, împreună cu fata, a sărit peste bord. Furioşi, arabii au oprit corabia şi i-au urmărit pe malurile atât de apropiate. Cei doi au dispărut. Ei s-ar fi ascuns sub ambarcaţiune şi ar fi aşteptat întunericul ca să se poată îndepărta. După o altă versiune, Ţipor ar fi învăţat-o pe A Cincizeci şi una să se prefacă moartă. La fel ar fi procedat şi el. Ambele “leşuri” ar fi fost aruncate peste bord. Oricum, tactica utilizată de Edmond Dantes / Contele de Monte Cristo a mai fost folosită de nenumărate ori înainte. Ea era frecvent semnalată în Orientul Îndepărtat, dar a fost cunoscută încă de vechii egipteni, de discipolii lui Pythagora, ai lui Zarathustra şi/sau ai lui Zamolxes.

Un obişnuit ai Celor O Sută, Ţipor, nu apare în viaţa Celei de A Cincizeci şi una decât în acest moment: cel al eliberării ei din robie. Dar el nu rămâne în memoria epică drept un salvator şi nici măcar drept un personaj benefic. Dimpotrivă, încetul cu încetul, imaginea sa ia înfăţişarea unui strigoi. Totuşi, până acolo, el mai poartă chipul evreului Ţipor, cel care l-a ajutat pe scrib s-o (re)descopere pe Eva. La Ahrun, în Sinai, în pierduta mănăstire a unor de două ori “călugări greşiţi”, în Miracula, se povesteşte despre apariţia celor doi: un om ca o pasăre şi o tânără semănând cu o căprioară rănită. (Întâmplarea apare şi în cântece, însă personajele sunt atât de distorsionate, încât cu greu mai pot fi redescoperite în “evreul şi fata” din prima colecţie de povestiri.)

Călugării din Ahrun erau paulicieni, dar nu dintre cei întâlniţi de trimisul împăratului Vasile I, Petru din Sicilia, adică nu dintre cei ce aveau să realizeze un “stat ameninţător” (dispărut în 872), ci monahi de două ori greşiţi, întrucât nu se supuneau nici măcar sectei înfiinţate de Constantin din Mananali. De aceea, poate, au şi părăsit Eufratul – din preajma căruia provenea învăţătorul tradiţional al paulicienilor – şi s-au stabilit în deşert, fugind de toţi şi fiind izgoniţi de toţi. Sihăstria lor era totală şi, aflaţi în afara oricărui drum comercial, departe de orice aşezare umană, au supravieţuit şi după ce primii lor fraţi întru erezie au fost deportaţi, un secol şi ceva mai târziu, în Tracia. Călugării din Ahrun nu credeau nici în tainele bisericii şi nici în trupul oamenilor. Ei pretindeau că au găsit o cale mai directă către Dumnezeu şi sperau ca, prin rugăciune pură, să se poată contopi cu Divinitatea De aceea, aceşti monahi din Sinai vedeau în fiecare corp doar o metaforă trimisă spre a-i încerca. Evreul nu trebuia să fie neapărat evreu, ci doar să fi îmbrăcat trupul unui nebotezat; fata nu trebuia să fie neapărat o tânără femeie, ci, mai ales după cum era îmbrăcată, putea reprezenta, la fel de bine, şi falsa ispită ingenuă. Mirabilia din Ahrun nu ni s-a păstrat¹, Miracula da. Întâmplările de aici abundă în apariţii ciudate adunate de-a lungul unor vieţi lipsite de alte evenimente. Întreg textul, citit de la un capăt la altul, i s-a părut scribului rodul a unor puţine întâlniri reale. Din pricina izolării (voite) de lume a eremiţilor. Din cauză că scriitura nu poate fi parcursă în acelaşi fel de mai mulţi lectori, i s-a sugerat de către cei ce i-au pus-o la dispoziţie.

Locul este încă şi astăzi necercetat şi foarte rar vizitat de către călători. Obişnuiţii Suezului preferă să urmeze căile umblate. Din avion sau din elicopter, mănăstirea nu poate fi reperată. Oamenii locului recunosc că au auzit de ea, dar nu pot da decât detalii extrem de vagi. Tot ei susţin că, asemenea şi a altor aşezăminte ciudate, mănăstirea Ahrun nu este decât o fata morgana născută din aburii deşertului. Totuşi, sunt şi oameni ce declară că ar fi fost acolo, însă că au mai colindat şi alte asemenea aşezăminte şi, în afara faptului că le confundă între ele, refuză să dea amănunte, de parcă întâlnirea le-ar fi fost umbrită de amintiri penibile. Scribul însuşi a ajuns printr-o întâmplare la Ahrun – după ce a făcut numeroase demersuri nereuşite – şi nu este nici astăzi încredinţat că acela ce l-a călăuzit (pentru mulţi bani) până foarte aproape nu l-a condus totuşi altundeva.

Cei câţiva locuitori ai vechii aşezări nu seamănă cu nişte călugări obişnuiţi. Ei nu poartă rasa monahală, nu au un lăcaş de cult tradiţional, doar crucea impresionantă pare să-i încadreze într-un ordin creştin.

Fraţii l-au primit pe scrib probabil identic cu modul cum strămoşii lor i-au întâmpinat pe cei doi fugari de pe corabia arabă: adică neferindu-se de ei, dar rămânând tot timpul susceptibili, făcându-şi cruce ori de câte ori li se adresau, indicând prin fiecare gest că se considerau în contact cu nişte arătări necurate, de care nu te poţi proteja întru totul, însă faţă de care este mai bine să păstrezi o distanţă atentă. (“Faţă de arătări de orice soi n-ai cum să te fereşti. Acestea vin neinvitate din pustiu sau apar în plină noapte din nisip ori din cer. Ele nu reprezintă decât nişte încercări faţă de care omul trebuie să se poarte firesc, aşa cum se poartă cu orice obiect sau fiinţă nimerită în cale. Experienţa ne arată că doar astfel arătările se poartă şi ele firesc şi dispar la fel cum au apărut”, scrie în carte, părând a fi unul dintre principiile de bază ale regulilor lor de comportament.) Conform acestei logici, scribul n-a avut dificultăţi în a intra în vorbă cu monahii, chiar dacă ei nu l-au ajutat prea mult. Ei i-au dat cartea, l-au asigurat pe străin că n-o va putea înţelege (poate de aceea i-au şi dat-o), l-au privit şi supravegheat tot timpul şireţi şi l-au contrazis şi în afirmaţiile cele mai evidente. (De pildă, scribul i-a întrebat dacă doar ei patru trăiesc singuri în acel pustiu. Ei i-au răspuns că nu sunt numai patru, ci mult mai mulţi. L-au lăsat pe scrib să cutreiere după voie locul şi, nemaiîntâlnind pe nimeni, scribul i-a întrebat din nou despre numărul lor. Şi ei au răspuns iarăşi că sunt mult mai mulţi.) Scribul are toate motivele să bănuiască timpul frânt la Ahrun şi regretă că nu i-a venit ideea să-şi întrebe gazdele de o zi, dacă nu-şi amintesc de Ţipor şi de Eva. Poate că ei i-ar fi răspuns că-i ţin minte (şi, răsfoind cartea, i-a găsit şi scribul printre filele acelui op rescris din generaţie în generaţie, ca să nu se piardă prin distrugere) sau poate că i-ar fi replicat ceva ambiguu, mai ales că în Miracula cei doi s-au transformat deja considerabil. Mirabilia, cum am mai spus, s-a pierdut. “Nimic nu se pierde” i s-a răspuns, “ceea ce dispare înseamnă că nu există cu adevărat”. Dar nu i-au arătat şi celălalt volum.