Vara rece (53)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Următoarea mărturie îl găseşte pe Recidivus din nou în altă parte a lumii: în Moravia, unde fostul imperiu al lui Swatopluk îşi trăia dureroasa agonie. Swatopluk murise de zece ani şi, de atunci, moştenitorii săi, Mojmir II şi Swatopluk II, se războiau între ei cu preţul întregului regat. Cehii reveniră sub pulpana împăraţilor franci, puţin mai târziu, nici sorbii nu mai aparţineau potului disputat de cei doi fraţi. În vremea cât s-a aflat Al Cincizeci şi şaselea în regiune, a trăit şi o năvală a maghiarilor, năvală pe care a descris-o la fel de straniu ca şi Heribald, cel ce a fost surprins în mănăstirea Sfântului Gallus şi care s-a distrat de minune împreună cu barbarii săi oaspeţi. Ekkehart al IV-lea, cronicarul de la Sankt Gallen relatează episodul şi-l fixează pentru zilele de 1 şi 2 mai 926. Naraţiunea sa este des citată, fiindcă reprezintă prima descriere a ungurilor nu numai în culori cu totul negre. “De sagittis Hungarorum libera nos, Domine!” era confirmat prea des de sălbăticia năvălitorilor pentru ca mărturisirea acelui Heribald să nu iasă în evidenţă. Acel Heribald izbitor de asemănător cu Recidivus al nostru, chiar dacă trecerea Celui de Al Cincizeci şi şaselea prin locurile acelea este atestată cu două decenii înainte de momentul stabilit de Ekkehart al IV-lea pentru ocuparea mănăstirii Sankt Gallen de către unguri. Dar cum nu ne aflăm în faţa primului asemenea anacronism, putem accepta atât de cunoscuta poveste a lui Heribald, cel ce n-a fugit din calea talazului maghiar “fiindcă deocamdată încă n-a primit cuvenita piele de ghete pentru acel an” drept (şi) un fragment din povestea Celui de Al Cincizeci şi şaselea. “Heribald era un călugăr simplu şi mărginit, ale cărui zicale şi pozne stârneau adeseori zâmbete” spune Ekkehart, dar îl găsim descris plasat şi cu aproape zece ani înainte de 904, data venirii lui Recidivus în Moravia, când cineva părând acelaşi Heribald, ia partea lui Swatopluk II împotriva fratelui rival, după moartea tatălui lor. Acela era un “venetic vrând să pară simplu şi mărginit, deşi nu-şi juca rolul decât pentru a se distra de îngâmfarea celor ce făceau pe savanţii. Nici călugăr nu era cu adevărat, nici prost autentic nu se dovedea. Râdea de mai multe ori decât ceilalţi oameni, însă putea fi şi extrem de serios în treburi cu totul mărunte. Căuta tot timpul competiţia, deşi nu punea mare preţ pe un anumit domeniu (de activitate). Riscul era să-l iei prea în serios: atunci era posibil să te pomeneşti târât în nenorocire, aşa cum au păţit-o nu puţini (oameni)” (Sublinierea scribului).

Aşadar, Swatopluk I, cel ce a dus, prin talent şi lipsă de scrupule, regatul la apogeu, moare în 894. Cei doi fii ai săi îi nimicesc moştenirea prin interminabilele lor lupte fratricide, iar pomenitul Protoheribald ia partea unuia dintre ei. Cu zece ani mai târziu, Recidivus nimereşte în aceleaşi locuri, se stabileşte în Moravia şi rămâne acolo timp de aproximativ patru ani. Diferenţa de un deceniu este nesemnificativă, la fel cum nu e reprezentativă nici diferenţa dintre un Heribald aflat în miezul împărţirii regatului şi un (acelaşi) Heribald primindu-i pe unguri la mănăstirea Sankt Gallen. (De ce n-ar fi putut acelaşi om să se implice într-o afacere dinastică şi, după aceea, după eşecul ei, să se călugărească şi să-şi ducă mai departe viaţa într-o mănăstire, chiar dacă părea să nu aibă cine ştie ce vocaţie monahală?) Nici datele despre Recidivus nu sunt mai sigure, iar faptul că a ajuns, chiar şi sub alt nume, în manualele din şcolile din Ungaria nu face decât să transforme o cronologie istorică într-una, mai degrabă, mitică. (Şi, să nu uităm, destinul Celui de Al Cincizeci şi şaselea s-a mai interferat cu ungurii: cu doar puţini ani înainte, petrecându-se episodul semnificativ de la Fischa, cel povestit de scrib la începutul acestei biografii.)

În cei aproximativ patru ani petrecuţi printre rămăşiţele imperiului lui Swatopluk, Al Cincizeci şi şaselea nu s-a mai ocupat decât rar de desene. Învăţând de la străbunicul său jocurile cu zarurile, el a introdus această îndeletnicire printre localnici. Dar nu ca pe un divertisment, ci ca pe o meserie.

– E dăunător, spuneau unii, să-ţi pierzi energia, vremea şi avutul într-aşa un mod, ziceau unii.

– Care-i deosebirea că ari pământul, că faci nişte încălţări ori că te baţi în lupte şi faptul că înveţi să mânuieşti în mod inteligent zarurile?

– Dacă ari pământul, ai, pe urmă, ce mânca, dacă faci încălţări bune, nu te răneşti la picioare când umbli dintr-un loc într-altul, iar războinicul te apără pe tine, familia şi avutul tău. Bineînţeles că nu e acelaşi lucru cu a zăngăni nişte zaruri.

– Şi ce-i dacă activitatea cu zarurile nu produce întotdeauna bunuri materiale? repeta de fiecare dată Recidivus. Dacă vreţi, vă pot da destule sensuri pe care le conţine jocul pentru a-l face o îndeletnicire absolut onorabilă. Aş putea vorbi despre întrecerea cu destinul, despre testul credinţei, dar şi despre cel al îndemânării. Sau chiar al inteligenţei. Sau despre componenta magică a jocului. Mă voi mărgini să spun că jocul cu zarurile este o activitate pur umană. Dacă şi animalul se îngrijeşte să-şi procure hrana ori să se apere, nu-l veţi vedea capabil să se întreacă într-o asemenea competiţie. Spre deosebire de jivină, omul se ilustrează prin nevoia de Dumnezeu. De ce să nu admitem că şi capacitatea, proprie numai omului, de a se juca face parte din dialogul cu eternitatea? Iar ascultătorilor uimiţi, urmând aceeaşi logică, le mai servea un argument: Nimeni nu va putea să-mi dovedească decât pe cale pur speculativă că animalul nu se închină şi el la Dumnezeu, dar faptul că nu se joacă într-un mod organizat şi după nişte reguli precise constituie o mărturie cu totul de netăgăduit.

Timp de patru ani, Recidivus a iscat o adevărată isterie a jocului cu zarurile. Dar nu juca nici “Cei şase fraţi vitregi”, ca şi străbunicul său şi nici celelalte născociri cu care patriarhul Celor O Sută mai reuşea să provoace băştinaşii locurilor prin care îşi căuta comori noi pentru inepuizabilele sale colecţii. Recidivus nici nu beneficia de garnituri de joc atât de preţioase şi atât de performante ca şi străbunicul. El îşi confecţionase singur nişte cuburi din lemn lăcuit, pe care pictase câte şase figuri la o primă privire identice pe fiecare piesă. Competitorii chiar aveau voie să verifice, înainte de a se aşeza la masă, fiecare cub pentru ca să constate că zarurile nu se deosebesc prin nimic.

Întrecerea consta în a arunca cuburile în aşa fel încât să cadă cât mai multe perechi, tripleţi etc. cu faţa în sus. Dacă aruncau doi jucători câte o pereche, departajarea se făcea în funcţie de valoarea perechii nimerite. Dacă aruncau câte trei figuri identice, la fel. Dacă unul arunca două perechi şi altul o formaţie de trei, câştiga ultimul. O cvartă le bătea pe cele de dinainte, iar cinci figuri de acelaşi fel nu puteau fi învinse decât de o performanţă asemănătoare, dar cu valorile desenelor mai mari. În fond, Recidivus inventase strămoşul jocului de pocker. Chiar mai simplu în reguli decât acesta din urmă, principiul era acelaşi: distracţia să fie accesibilă oricui, fără a necesita cine ştie ce instructaj. Nici de o inteligenţă deosebită nu era nevoie pentru a câştiga. Şi, la fel ca şi jocul de pocker, şi predecesorul său a născut patimi şi cumplite drame. S-au practicat cele mai diverse mize, de la bani la vite, de la baniţe de cereale la întregul avut al câte unui ins mai puţin cumpătat. S-a ajuns până acolo încât vechi familii s-au ruinat şi năravul a trecut şi la nobilii locali. Unii şi-au pierdut cu zarurile lui Recidivus şi fetele, alţii şi-au arvunit ca argaţi băieţii. Până să intervină autorităţile şi să interzică jocul, acesta a pricinuit sinucideri, dar şi crime. Şi n-a fost de ajuns nici interdicţia acelor zaruri sub cele mai straşnice pedepse: oamenii au organizat locuri dosnice unde distracţia blestemată a continuat.

Numai că – uneori – distracţia Celui de Al Cincizeci şi şaselea diferea, totuşi, de un pocker simplificat. Câteodată, figurile de pe zaruri, mai ales dacă erau privite mai multă vreme, îşi schimbau singure înfăţişarea. Însă, de obicei, o partidă dura doar câteva secunde: pe rând, participanţii îşi încerca norocul cu câte o aruncătură şi licitau miza. Cum fiecare jucător dispunea de un set complet de cinci zaruri şi de câte un pahar din lemn, acesta era ridicat de pe masă, arătând privirilor excitate performanţa realizată doar după ce ultima licitaţie era notată (de obicei chiar pe masă). Atunci, în funcţie de reuşită, se afla cine a câştigat. Era clipa în care oamenii îşi exteriorizau bucuria ori necazul, când izbucneau în hohote de râs ori în blesteme nesfârşite. Odată aflat verdictul destinului, nimeni nu prea mai era atent la desenele de pe zaruri.

Recidivus ar fi putut să trăiască foarte bine doar din organizarea acelui joc. El era singurul care avea recuzita, de obicei şi singurul în stare să noteze licitaţiile (demers necesar, altfel cel ce pierdea se jura că el a pus la bătaie mult mai puţin, fapt ce isca asemenea certuri şi încăierări încât disputele, în lipsa unui “secretar” care să noteze miza, n-au mai putut fi acceptate¹). Recidivus ar fi trebuit doar să instituie un procent anume pentru zaruri, pentru pahare şi pentru efortul de a ţine jocul în frâu şi ar fi putut să se îmbogăţească în doar câteva săptămâni. Iar, cum partidele nu se terminau odată ce unul a pierdut tot ce avea, miza lui fiind jucată de altul – foarte puţini mulţumindu-se cu un câştig decent şi retrăgându-se cu el -, Al Cincizeci şi şaselea ar fi beneficiat de o excelentă sursă de mare câştig, atâta vreme cât plăcerea riscului nebun n-ar fi putut fi oprită cu adevărat de către autorităţi. Din clipa aceea, devenind bogat, ar fi putut să-şi organizeze traiul după plac şi în văzul tuturor. La început, aşa a şi intenţionat să facă. Dar, foarte repede, şi-a spus că viaţa trece pe lângă el şi tocmai jocul, pe care parcă doar el îl înţelegea în esenţă, îi rămânea interzis. Aşa că, iniţial mai puţin, apoi tot mai des, lua şi el parte la confruntările pe care le organiza şi se arunca în distracţie cu aceeaşi pasiune şi lipsă de prudenţă ca şi toţi ceilalţi. În perioada în care doar a adunat avere, fără să rişte personal nimic, şi-a luat o nevastă, de la care a avut un fiu.