Viaţa în era digitală

Graţie digitalizării, fiecare poate obţine informaţii asupra evenimentelor în timp real şi fără intermediar. Reţeaua comunicaţiilor s-a extins până la a face imposibilă insularizarea propriu-zisă a vieţii persoanei.

Chiar dacă impactul digitalizării este vast, în jurul acesteia stăruie încă destulă ceaţă. La început au explodat vederi cam utopice, care voiau să acrediteze ideea după care computerele ar prelua conducerea societăţii. Se poate vedea prototipul acestei abordări într-o celebră carte a lui Ray Kurzweil (The Age of Spiritual Maschines: When Computers Exceed Human Intelligence, 1999), care a inspirat şi la noi autori luaţi ca reper.

Mai recent, au intervenit însă analize realiste, familiarizate cu cercetarea societăţilor. Mă gândesc, desigur, în primul rând, la intervenţia celui mai profilat filosof al timpului, Jürgen Habermas, care arăta, pe drept, că prin digitalizare – ce urmează descoperirii scrierii şi inventării cărţii, ca a treia inovaţie epocală în media – problemele „vieţii publice” nu numai că nu dispar, dar Internetul nu “ştie” deocamdată cum să le abordeze. “Dimpotrivă, Internetul, în momentul de faţă, distrage atenţia şi risipeşte (dispels)”. Ne putem aştepta ca Internetul să extindă informarea, dar comunicarea în care se articulează în mod raţional “interesul public” este mult mai complicată şi intră în alt registru (vezi interviul “Internet and Public Sphere. What the Web Can’t Do”, în Frankfurter Rundschau, 24 iulie 2014).

Mă gândesc însă mai ales la Eric Schmidt şi Jared Cohen, autorii volumului The New Digital Age. Reshaping the Future of People, Nations and Business (John Murray, London, 2014). Aceştia sunt experţii care gestionează reţeaua Google, primul ca Executive Chairman, al doilea ca Director al “Google Ideas”. Cartea lor dă seama de felul în care gândesc organizatorii celei mai largi platforme de informare, dar, în plus, atestă preocuparea de a pune în legătură reuşitele tehnice ale Internetului cu dreptul, democraţia şi voinţa politică. Ei beneficiază de familiarizarea deopotrivă cu tehnologiile amintite şi cu ştiinţele sociale şi confirmă, la rândul lor, că de la folosirea instrumentelor de comunicaţie electronică la informare şi, apoi, la informare curată şi la comunicare sunt distanţe. Altfel spus, folosirea acelor instrumente, informarea, informarea curată şi comunicarea se menţin distincte în era digitală.

Premisele interogaţiilor din The New Digital Age sunt simple: “Internetul este cel mai larg experiment din istorie ce conţine anarhia” (p. 3). Niciodată posibilitatea de exprimare individuală şi de informare liberă nu a fost mai largă. “Conectivitatea” a devenit efectiv globală. Niciodată nu au fost mai puţine obstacole. Niciodată “lumea fizică” nu a fost dublată de o “lume virtuală” creată cu ajutorul tehnologiei comunicaţiilor, iar “puterea” nu a fost atât de pusă la încercare dinspre informaţie. “Lumea virtuală” poate sprijini distrugerea, cum se observă în cazul terorismului, dar ea este deja socotită, cum arată strategia de refacere a unor ţări, “noul ciment” al reconstrucţiei în “lumea fizică” (p. 218).

Hegel ne-a obişnuit cu “împărăţia gândurilor”, care ar conduce istoria, după ce Platon a crezut că Demiurgul a stat cu ochii pe “Idei” când a dăltuit materia, spre a converti haosul în cosmos. Husserl era convins că umanitatea alege dintr-un evantai de posibilităţi angajând un sens al vieţii oamenilor printr-o ordine conceptuală. Karl R.Popper a delimitat “lumea a treia” – lumea conceptelor, teoriilor şi argumentelor, la nivelul căreia avansează cunoaşterea umană. Eric Schmidt şi Jared Cohen profilează “lumea a doua”, în care oamenii accesează informaţii şi pregătesc acţiuni în prima lume.

Ce rezultă din ceea ce se petrece astăzi în “lumea a doua”? Autorii se întreabă dacă “lumea fizică” va fi mai bună, mai rea sau doar altfel. Ei continuă cu întrebări precise: “Care va fi mai puternic în viitor, cetăţeanul sau statul? Va facilita sau va îngreuna tehnologia executarea terorismului? Care este relaţia între viaţa privată şi securitate şi în ce măsură va trebui să renunţăm să fim parte a noii epoci digitale? Cum se vor schimba războiul, diplomaţia şi revoluţia atunci când fiecare este conectat şi cum putem realiza echilibrul într-un mod benefic? Atunci când societăţi prăbuşite sunt reconstruite, ce vor fi ele capabile să facă cu tehnologia?” (p. 9).

Răspunsurile celor doi experţi de la Google sunt susţinute de o bogată cazuistică, reţinută din experienţa companiilor şi statelor. Luate împreună, ele fac din The New Digital Age cea mai bună carte de explorare a consecinţelor digitalizării asupra vieţii oamenilor. O carte ce prezintă şi explică fapte, dar şi articulează o concepţie cu care se poate opera în desişul evenimentelor! Ea se lasă rezumată în patru teze: “tehnologia singură nu este panaceu pentru maladiile lumii, deşi folosirea inteligentă a tehnologiei poate crea o lume a diferenţei”; “lumea virtuală nu va dilua şi anihila ordinea lumii existente, dar va complica aproape fiecare comportament”; “statele vor trebui să practice două politici externe şi două politici interne – una pentru lumea virtuală şi una pentru lumea fizică, iar cele două politici pot să pară contradictorii”; “odată cu extinderea conectivităţii şi a telefoanelor mobile, cetăţenii vor avea mai multă putere decât oricând în istorie, dar cu anumite costuri, mai ales în ceea ce priveşte viaţa privată şi securitatea” (p. 254-255).

În primă instanţă, era digitală aduce oportunităţi ce schimbă profund cadrul vieţii oamenilor. Diferitele probleme pe care le trăim în societate – mai ales cele ce ţin de interacţiunile cu ceilalţi (libertatea, egalitatea, dreptatea etc.) – nu sunt atinse de dezvoltarea tehnologiilor de comunicaţie şi vor putea fi rezolvate abia pe căi ce nu intră în registrul acestora. Dar faptul că “fiecare om este conectat” are întinse implicaţii. Prin telefoane mobile şi computere aria vieţii fiecăruia s-a lărgit considerabil. Prin apelul la stocurile de date, “limitele neurologice” se depăşesc. Prin reţelele de informare, fiecare are noi oportunităţi de job şi îşi poate pune în valoare capacităţile oriunde ar trăi. Combinând informaţiile cu abordările geneticii, medicina devine efectiv “personalizată”. Educaţia trece în forme mai legate de instrumente, care o fac posibilă în condiţii neconvenţionale. Echiparea face ca “apartamentul dumneavoastră să ajungă o orchestră electronică, iar dumneavoastră să fiţi dirijorul” (p. 29). Graţie informării lărgite, viaţa fiecăruia este într-un fel la dispoziţia sa.

Din acest punct, însă, încep primejdiile. Utilizatorii îşi pot da multiple identităţi, profitând de şansele de a-şi stabili în voie adrese electronice diferite. Aşa stând lucrurile, s-a format deja “populaţia ascunsă (the hidden people)” – care, în anonimatul Internetului, distribuie ceea ce vrea – şi, mai mult, “piaţa neagră (the black market)” a ştirilor, care distribuie alegaţii ce vizează “distrugerea virtuală a onoarei (the virtual honour killing)” persoanelor, după cum se aruncă pe piaţă informaţii secrete pentru a demasca sau incrimina politici. Ce este de făcut?

Autorii se distanţează de abordarea potrivit căreia spaţiul virtual trebuie să rămână fără interferenţe din partea vreunei autorităţi, cu argumentul că o astfel de abordare nu va putea împiedica alunecarea practică în injustiţii şi crime. Abordarea liberală a domeniului virtual li se pare un “model periculos (a dangerous model)” (p. 40). Erich Schmidt şi Jared Cohen arată că guvernele pot adopta măsuri care “să cultive profilul oficial al identităţii persoanelor şi să convertească în irelevanţă ceea ce este prezentat anonim” (p. 33), după cum pot reglementa informaţiile clasificate, încât să se evite scurgeri nedorite. Specialiştii Google spun că sunt în mod continuu soluţii tehnice la îndemână, cum ar fi, de pildă, limitarea suporturilor cu riscuri, care vor reduce fenomenele amintite, chiar dacă nu le vor anihila complet. Soluţiile tehnice au nevoie, însă, pentru a fi puse în valoare, de legislaţie.

O criză anticipabilă va înregistra maniera tradiţională de a face presă. Faptul că fiecare cititor are la dispoziţie instrumente de informare, poate intra în “informarea globală” şi participă la “publicul global”, va face ca “loialitatea audienţelor să derive din analiza şi perspectiva pe care ofertele le propun şi, cel mai mult, din încrederea în acestea. Aceste audienţe vor prefera credibilitatea informaţiei, acurateţea analizei şi prioritizarea noilor relatări (stories)” (p. 48). Rolul presei din curentul principal va deveni tot mai mult unul “de agregator, custode şi verificator, de filtru de credibilitate”, iar jurnalismul devine “mai puţin extractiv şi mai mult colaborativ” (p. 49). Pe de altă parte, presa va fi concurată de tot mai numeroşi ofertanţi de platforme de comunicare.

Chiar dincolo de securitatea adresei electronice, tehnologiile de comunicaţie pun, însă, o problemă dificilă atunci când se vrea apărarea vieţii private: folosirea comunicării trecute. “Dacă suntem în reţea (on the web) atunci publicăm şi ne incumbă riscul de a deveni figuri publice – este numai o chestiune de câţi oameni dau atenţie faptului şi de ce” (p. 56). Altfel spus, nu există posibilitatea de a şterge la modul absolut mesajele odată formulate, încât trebuie să fim gata să dăm seama de trecutul nostru în comunicaţii. Informaţia digitală este, într-un înţeles precis, una “permanentă” (p. 59). Din punct de vedere tehnic, se poate restricţiona accesul la trecutul cuiva, dar trecutul nu poate fi şters cu desăvârşire. Această problemă nu are soluţie tehnică, singura soluţie accesibilă fiind de fapt un nou “contract social” (p. 59-60), care să reglementeze cum se folosesc datele comunicării de odinioară. Se poate admite că mulţi oameni vor lupta pentru a-şi proteja viaţa privată şi secretele ei, din trecut şi de astăzi, dar, în era digitală, nu vor fi decât succese provizorii, mereu doar pentru o minoritate ce are acces la anumite măsuri tehnice.

Atât în direcţia trecutului, cât şi în prezent, regimurile autoritare au la îndemână mijloace tehnice pentru a controla complet ceea ce spun şi ceea ce fac cetăţenii (p. 60-61). Aceştia vor căuta, desigur, alte canale de informare, dar rezultatele vor fi mereu sub aspiraţii. Ceea ce este cert este că vom trăi o competiţie necontenită între voinţa statelor de a controla cetăţenii şi năzuinţa acestora de a fi liberi. În faţa ei, va trebui, desigur, profilată de pe acum „cetăţenia lumii virtuale”, prin acţiuni ale companiilor din sfera comunicaţiilor de a proteja viaţa privată şi secretele cetăţenilor. Problema are soluţie prin multiplicarea platformelor de comunicare şi transformarea protejării în criteriu de alegere a platformei. „Companiile vor trebui să înveţe cum să administreze aşteptările publice cu privire la posibilităţile şi limitele produselor lor” (p. 66). Ele au început deja, cu tehnologia „peer-to-peer comunication” (p. 69), iniţiată de Napster, care asigură convorbirea directă a două persoane fără a mai trece prin fatala controlabilitate a interacţiunii „no delete buton” şi, mai nou, prin plasarea transmiterii pe impulsuri şi limbaje noi. În orice situaţie, însă, măcar deocamdată, cu niciuna dintre alternativele existente „nu se poate atinge nicidecum bogăţia şi comoditatea comunicării prin Internet” (p. 71).

Orice soluţie de protejare a vieţii proprii – ne spun autorii cărţii The New Digital Age – depinde de voinţa statului. Dacă democraţia este recunoscută ca valoare, atunci statul nu este obsedat cu controlul, dacă democraţia nu preocupă, atunci statul caută să controleze comunicaţiile. „Cum abordează populaţiile, industria privată şi statele schimbările ce vin, va fi determinat în cea mai mare măsură de normele lor sociale, cadrele legale şi caracteristicile particulare naţionale” (p. 81). La nivelul acestora se va juca, de fapt, soarta vieţii private şi a secretelor ei.

Statele se întâlnesc cu tema comunicaţiilor în era digitală în cel puţin trei ipostaze majore.

În primul rând, statele îşi păstrează poziţia de “gatekeeper”: reţeaua Internet trece prin porţile pe care statul le poate controla (p. 83). Statul poate agrea “the global Internet”, dar poate prefera să aplice reglementări proprii. În ultimul caz, ce reprezintă o tendinţă internaţională nicidecum neglijabilă, perspectiva este „balcanizarea Internetului”.

În fapt, statele actuale caută să facă faţă cantităţii uriaşe de informaţie ce se distribuie şi intră în mintea şi, de multe ori, în viaţa cetăţenilor. Aproape toate practică „filtre (filters)” – cele mai multe faţă de pornografie, unele (Germania) faţă de negaţionism în privinţa Shoah, faţă de ideologii criminale, ceea ce nu înseamnă nicidecum „cenzură”. Chile a fost primul stat care a proclamat „neutralitatea” faţă de comunicaţiile Internet. Ştiind că există „filtrare (filtering)”, utilizatorii reacţionează uneori apelând la “proxy servers”, care promit sustragerea de la controlul statal (p. 84). În replică, unele state contracarează anumite mesaje cu mulţimea „comentatorilor online (online commenters)” (p.86), care distribuie versiuni de interpretare proprii ale unor evenimente, sau cu observarea persoanelor ce folosesc Internetul după ce pretind “virtual visa” (p.93). În reacţie la „filtre” şi la alte forme de control, se practică deja, deşi este la început, „azilul virtual (virtual asylum)” (p. 94).

În al doilea rând, statele nu pot ignora enormele avantaje ale comunicaţiilor Internet pentru economie, operaţii financiare sau de altă natură şi sunt constrânse să dea atenţie dezvoltării „lumii virtuale”. Toate statele actuale, democratice, autoritare sau dictatoriale, se ocupă de aceasta.

În al treilea rând, statele coexistă şi cooperează, dar pe plan virtual sunt în competiţie. Mai grav, aşa cum Leon Panetta (2012) observa, un subiect poate agresa astăzi un stat, destabilizând cu mijloace virtuale aprovizionarea cu apă a marilor oraşe, circulaţia trenurilor, transportul de chimicale şi multe alte organizări vitale. Puţini subiecţi au capacitatea tehnică de a lansa astăzi un „atac cibernetic”, dar viitorul le sporeşte cu siguranţă efectivul (p.109). În unele ţări se lucrează deja la formarea resursei umane pentru „armele virtuale (virtual weapons)”. Peste toate, „unele atribute clasice ale Războiului Rece vor fi convertite într-un Război al Codurilor (Code War), cu deosebire acelea ce ţin de spionaj, deoarece guvernele vor vedea capabilităţile lor de purtare a războiului cibernetic drept extensii ale agenţiilor lor de informaţii” (p. 113). Se poate astfel spune că efectele „lumii virtuale” asupra „lumii fizice” sunt deopotrivă tehnice şi politice, sau, mai precis, efectele fizice sunt condiţionate de premise politice.

Şansa de informare oferită de conectivitatea lărgită prin Internet aduce cu sine posibilităţi de exprimare individuală incomparabile în istorie. Viitorul va prilejui „cea mai activă, mai vocală şi mai globalizată societate civilă cunoscută vreodată” (p. 121). Nu vor fi noi obiective majore ale străduinţelor în societate, dar vor fi „forme mai bune de mobilizare şi mult mai mulţi participanţi” la acţiuni (p. 123). Susţinătorii organizaţiilor dintr-o ţară se vor recruta de pe o scenă mult mai largă. Se va dezvolta o agitaţie a postacilor, anonimi sau nu, nutriţi cu iluzia că prin exprimare în „lumea virtuală” se rezolvă problemele „lumii fizice”. Reacţia raţională nu este, desigur, închiderea ochilor în faţa vehemenţei mesajelor anonimizate, ci „activismul digital (digital activism)”. Acesta ia distanţă de agitaţia „lumii virtuale” prin aceea că se organizează în jurul unor „lideri ce-şi asumă riscuri în lumea fizică, pe care suporterii lor virtuali nu pot să şi-l asume sau nu vor” (p.125). „Activismul digital” îşi asumă că neajunsurile „lumii fizice” se înlătură prin acţiuni propriu-zis politice în „lumea fizică”, chiar dacă având concursul „lumii virtuale”.

Rezolvarea problemelor vieţii în societate – argumentează Eric Schmidt şi Jared Cohen – presupune cunoştinţe de „reformă constituţională, construcţie instituţională şi guvernanţă”. Doar folosirea instrumentelor digitale nu ajunge. Vor apărea, desigur, în orice situaţie, „cultura ajutoarelor revoluţionare (culture of revolutionary helpers)”, un val de „turişti ai revoluţiei (revolution tourists)”, iar „celebrităţile” ocazionale se vor înmulţi. Va trebui însă să se înţeleagă faptul că „tehnologia poate ajuta la găsirea de oameni cu calităţi de lideri – gânditori, intelectuali şi alţii – dar nu poate să-i creeze” (p. 129). Totul depinde în societate de soliditatea „culturii democratice”! Fără aceasta, oricare ar fi iniţiativele, nu se ajunge decât la înlocuirea unei autocraţii cu alta. Altfel spus, aşa cum Henry Kissinger a remarcat, „cu cât se distruge mai multă autoritate, cu atât mai absolută este autoritatea ce urmează”.

Terorismul este un beneficiar cert al posibilităţilor de conectare din era digitală, cum atestă, de altfel, şi expansiunea sa în ultimele decenii. Proliferarea de „instrumente explozive manufacturate (homemade explosive devices)”, de drone în regim privat, „terorismul cibernetic (cyber terrorism)”, alături de „criminal hacking”, implicarea unor sectoare media în terorism, construirea de platforme de către terorişti, conexiunile globale ale mişcărilor teroriste au devenit caracteristice epocii actuale (pp. 150-164). În faţa acestei situaţii, statele sunt solicitate la desfăşurarea de stategii de combatere a criminalităţii în lumea virtuală, pregătirea sistematică de ingineri în domeniu, recrutarea de hackeri care au lucrat în reţele clandestine, pentru a le demantela. Este de aşteptat ca acţiunile guvernelor în aceste direcţii să sporească în anii ce vin (p. 168). Şi terorismul are însă un „călcâi al lui Achile”, anume, neputinţa de a şterge urmele, inevitabilitatea fazei de exersare a celui care intră în reţea, imposibilitatea de a lucra fără greşeală, inexistenţa comportamentului perfect disciplinat (pp. 169-173).

Conectivitatea lărgită la maximum a erei digitale face ca lupta pentru viaţa privată să devină un obiectiv aparte în societate. Unii oameni sunt dispuşi să se retragă în cealaltă parte a „populaţiei ascunse (hidden people)” – partea celor care nu vor să mai aibă de a face cu comunicaţii electronice, dar, în fapt, nici aceştia nu scapă de controlul statului. Ei vor fi cel puţin bănuiţi că fac gestul din raţiuni suspecte. Aşa că singura soluţie este lupta pentru legislaţie ce protejează viaţa privată cu conştiinţa că „lupta pentru viaţa privată (privacy) va fi o luptă îndelungată, importantă. Poate că am câştigat deja unele bătălii, dar războiul este departe de a se fi terminat. In general, logica securităţii va copleşi totdeauna preocupările pentru viaţă privată” (p. 175). Trebuie să ne aşteptăm ca statele să apeleze tot mai insistent la argumentul securităţii pentru a întări controlul asupra vieţii cetăţenilor. „Singurele remedii pentru tirania digitală potenţială sunt întărirea instituţiilor legale şi încurajarea societăţii civile să rămână activă şi înţeleaptă faţă de potenţialele abuzuri ale acestei puteri” (p.176), iar acest adevăr trebuie asumat în premisele oricărei acţiuni.

Asigurarea de instituţii, de legi şi vigilenţa nu constituie singura problemă ce trebuie rezolvată. La aceasta se adaugă reapariţia insidioasă a discriminărilor în societatea modernă, tocmai pe culmile modernităţii tehnice: „în viitor, masacre pe scară genocidală vor fi mai greu de înfăptuit, dar discriminările se vor agrava şi vor deveni mai personale” (p. 184). În fapt, deţinătorii puterii sau grupuri din societate vor putea, pe baza accesului la informaţie, să manipuleze, să controleze şi, în fond, să discrimineze alţi oameni. Spus direct, fiecare om este şi în funcţie de calitatea informării la care are acces. (Din volumul Andrei Marga, Societatea nesigură, în curs de pregătire)

www.andreimarga.eu
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Andrei Marga 582 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.