La 1 septembrie este aniversată Ziua Diplomației Române, organizarea acesteia fiind instituită prin Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului Diplomatic și Consular al României.
Începuturile diplomației datează din cele mai vechi timpuri (însăși etimologia termenului provenind din gr. „diploô”, desemnând în Antichitate acțiunea de redactare a actelor oficiale sau a diplomelor în două exemplare), obiectivul său principal rămânând practic neschimbat de-a lungul timpului: menținerea păcii și securității prin cooperare și negociere.
Diplomația a evoluat pe parcursul a sute de ani, necesitând o specializare atât de complexă încât diplomații au ajuns să fie asemuiți astăzi cu membrii unei vechi caste devenite anacronice!
Progresele tehnologice și schimbările determinate de posibilitățile negocierilor directe la nivel înalt i-au determinat pe mulți să afirme că rolul diplomaților s-a încheiat.
Conflictele armate, crizele umanitare și migratorii sau pandemiile depășesc frontierele și necesită acțiuni diplomatice complexe, dovedind exact contrariul acestui punct de vedere. Astfel, diplomația rămâne un instrument indispensabil în lumea de astăzi, iar cooperarea internațională evoluează pe măsura impactului noilor provocări asupra peisajului politic, social și economic, precum și al relațiilor internaționale.
Înființarea consulatelor străine a constituit primul pas în procesul modernizării relațiilor diplomatice ale Principatelor cu celelalte state, urmat de înființarea instituției de promovare a politicii externe, „Secretariatul Statului” sau „Departamentul Postelniciei”, ale cărei baze au fost puse în anii 1830 şi 1831, prin Regulamentele Organice ale Țării Românești și Moldovei.
În timpul Revoluției de la 1848, „Secretariatul Statului” din Țara Românească a fost transformat în „Ministerul Trebilor din Afară”, similar organismelor de resort existente în statele suverane, iar agenți diplomatici cu misiuni speciale au stabilit contacte diplomatice directe cu alte state europene.
Perioada de glorie a diplomației românești
„După 1880, trimitem ambasadori peste tot, în sensul propriu al cuvântului. Urmează o perioadă de aur. Atunci se pun bazele politicii noastre externe de către generația pașoptiștilor – Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri etc. Oameni din generația aceasta de boieri intelectuali, educați, care vorbeau limbi străine. Dar Carol I era cel care controla cu mână de fier politica externă, până într-acolo încât el hotăra majoritatea lucrurilor, nu Ministerul de Externe”, arată Adrian Cioroianu.
Regele era instanța supremă în politica externă”, spunea istoricul Adrian Cioroianu.
Sorin Liviu Damean, profesor de istorie la Universitatea din Craiova, arată că domnitorul Carol, și apoi Regele Carol I, s-a implicat în mod direct în acțiuni la nivelul diplomatic scria: „Carol, firește, că se implica prin întreținerea de relații sau prin corespondență privată cu capetele încoronate din Europa, îndeosebi cu marile puteri europene. Succesul a fost dobândit în urma unor relații interpersonale și, fără îndoială, prin atragerea de partea cauzei române a opiniei publice europene prin intermediul publicațiilor vremii”, spune Sorin Liviu Damean.
(foto – „Regina Maria la Academia de Arte Frumoase din Paris, în 1919, în timpul Conferinței de Pace”. Fotografia a apărut în presa vremii.)
Politicienii erau pregătiți, știau ce au de făcut
« „Vârsta de aur” a diplomației României este după Primul Război Mondial, pentru că la București vine „o infuzie” de oameni din Ardeal, care aveau o cultură mai meritocratică decât la București.
Iar Ministerul de Externe are propriul ministru, pentru că până atunci exista o anumită „uzanță” ca primul ministru să își asume și portofoliul de externe, moștenită din vremea lui Carol I.
„Erau niște oameni cu o putere de muncă incredibilă, unii dintre ei foarte talentați. Probabil că Take Ionescu era unul dintre cei mai talentați miniștri de externe pe care i-a avut România. Era și un mare vorbitor, era persuasiv, din păcate el a avut un mandat scurt, a murit repede. Apoi generația lui Nicolae Titulescu, mai târziu Ghe. Tătărăscu, Dimitrie Ghica.
Erau oameni cu educație, cu idei, deja se conturează o politică externă a României și începem să ne punem problema alianțelor după Primul Război Mondial, înainte depinsesem de marile puteri. Eram într-o zonă de tampon între Occident și Rusia, apoi ne-am trezit între Germania și Rusia, și a trebuit să dezvoltăm o politică externă destul de imaginativă. Din păcate, pe noi nu ne-a ajutat zona în care suntem. Ceea ce se vede și în zilele noastre: noi, de pe harta noastră, nu putem evada», conchide Adrian Cioroianu.
În urmă cu șapte decenii, Declaraţia Schuman consemna deschiderea unei noi ere pentru Europa secolului al XX-lea – o perioadă de pace, prosperitate şi unitate. Procesul extinderii Uniunii Europene a reprezentat o oportunitate istorică de a şterge linii de separare artificiale, de a întări şi răspândi pacea şi prosperitatea pe continentul nostru, de a ne pregăti pentru un viitor mai bun.
Diplomaţia română a evitat excesele retorice şi s-a concentrat pe respectarea obligaţiilor asumate prin afirmarea opţiunilor strategice asumate, mai presus de conjuncturile și regimurile politice, îndeplinindu-şi datoria prin impunerea unor obiective realiste, încercând să contrabalanseze limitele şi slăbiciunile prin ingeniozitate şi creativitate.
La mulți ani Diplomației Române și oamenilor care o însuflețesc!
Surse foto și text: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe; Andreea Ofițeru, aticolul: „Perioada de glorie a diplomației românești. Istoric: Politicienii erau pregătiți, știau ce au de făcut”, 27 decembrie 2022, https://romania.europalibera.org/.; Ministerului Afacerilor Externe.
Descrierea fotografiei de copertă: „Misiunea extraordinară română la încoronarea ţarului rus Alexandru al III-lea (Moscova, 15 mai 1883). De la stânga la dreapta: cei trei membri ai legaţiei României la Petersburg – Dimitrie Perticari, secretar de legaţie cl. a II-a, Nicolae Kretzulescu, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar (1881-1886), Alexandru E. Lahovari, secretar de legaţie cl. I, colonelul Cazimir și generalul Eraclie Arion. Sursa, „Arhivele Diplomatice”.
Vai , abia aștept să văd urîțenia Pămîntului cu valsează cu nervii romănilor .