Petru Romoşan acuză Ungaria şi România de morţii de pe frontiera comună!

Fragment din interviul de circa 3 ore acordat de Petru Romoşan, la televiziunea naţională maghiară, în cadrul emisiunii „Panorama” (realizator Csurka Istvan, noiembrie 1988), ziaristului şi scriitorului româno-maghiar Bodor Pal, editorialist la „Magyar Nemzet” în acea perioadă. Acest interviu a fost reluat de mai multe ori la televiziunea maghiară în primele luni ale lui 1989, în diverse selecţii tematice.

Scandalul Romoșan, întreaga poveste

Vezi aici planul de măsuri al Securității în cazul Petru Romoșan din Franța

În fragmentul de faţă este vorba despre cei bătuţi sau împuşcaţi pe frontiera româno-maghiară în lunile iunie-iulie 1988.

Petru Romoşan a avut o primă tentativă ratată de trecere a acelei frontiere în 23-26 august 1988, când a fost arestat de poliţia militară. Romoşan a trecut în Ungaria în noaptea de 30 septembrie 1988, când se împlinea exact un an de la plecarea soţiei sale spre Occident (Franţa).

Ecoul emisiunii din Ungaria în documentele Securității

România

Moartea celor 200 de refugiaţi

– Deci, atunci am aflat de cei 200 morţi din lunile iunie

iulie şi august.

– Atâţia au fost?

– Atâţia au fost împuşcaţi,

2.000 prinşi şi vreo mie au trecut graniţa.

După părerea mea, Ceauşescu este ultimul dinozaur

al dogmei comuniste,

într-un regim care este şi el nebun

deoarece permite formarea unei asemenea dictaturi.

Polonia

La revedere dogme!?

Discuţiile la masa rotundă din Polonia

de fapt semnifică începutul construirii noilor

structuri politice.

Pluralismul în viitor ar putea să ne dea oportunitatea

să educăm oameni talentaţi şi deştepţi

care pot să schimbe situaţia

politică într-un mod organizat.

Republica Democrată Germană

Departe de Moscova

Nouă, în actuala situaţie din

Republica Democrată Germană

nu ni se potriveşte acea

perestroika ce se practică în Uniunea Sovietică.

Uniunea Sovietică

Afară cu birocraţii!

Uitaţi, eu dacă vreau chiar azi pot să renunţ la funcţia

mea de vicepreşedinte.

Eu sunt jurist, nu îmi lipseşte deloc funcţia publică

şi nici nu mă interesează.

Bună seara!

S-a încheiat acea investigaţie juridică din care trebuia

să se afle dacă au fost găsite cadavre

de partea aceasta a graniţei maghiaro-române sau nu.

Din fericire, nu au fost.

Însă, pe partea cealaltă a graniţei,

la doar câţiva metri de noi,

continuă vânătoarea de oameni a soldaţilor români.

Anul trecut sute de oameni au fost impuşcaţi

şi mii de oameni bătuţi cu bestialitate

printre ei şi unii care au fost expulzaţi din Ungaria

şi trimişi înapoi în România.

Această afirmaţie a mea nu este bazată pe poveştile

şi fantezia maghiarilor îngrijoraţi de lângă graniţă,

deşi temerile lor, precum se va auzi în continuare,

nu sunt fără motiv.

Veţi auzi o întâmplare dramatică: martorul ocular

este Petru Romoşan,

poet român care a fost prins o dată în timp ce

încerca să evadeze,

dar care a doua oară a reuşit să ajungă în Ungaria.

La ora actuala el trăieşte la Paris cu soţia lui.

Romoşan are mai multe cărţi publicate, printre

altele şi la editura Asociaţiei scriitorilor români.

Unele dintre volumele lui au fost traduse şi în

limba maghiară.

În volumele lui, scriitorul român vorbeşte imparţial

şi credibil despre calvarul celor care au evadat.

De abia trece o zi în care soldaţii de la graniţa română

să nu împuşte una sau mai multe persoane,

printre care femei şi copii, povesteşte el.

Femeile pe cale să evadeze sunt violate.

Maghiarii sunt bătuţi pentru că sunt maghiari,

iar cei români pentru că sunt români.

În următoarea parte a confesiunii lui, Petru vorbeşte

despre poliţiştii de frontieră

care l-au prins prima oară când a încercat să evadeze.

În ceea ce priveşte poliţiştii de frontieră,

şi ei sunt oameni necăjiţi.

Sunt trişti deoarece, fiind mereu la graniţă,

nu pot să-şi vadă familia.

Bineînţeles, nu sunt plătiţi în plus pentru că sunt

la graniţă zi şi noapte.

Şi ei stau la rând pentru mâncare, nu primesc

mai mult decât ceilalţi oameni.

Şi bătutul oamenilor e pe placul doar celor sadici,

nu al tuturor.

Însă toţi sunt obligaţi să bată oamenii.

Încet-încet soldaţii au început să mi se confeseze.

Mi-au mărturisit că au omorât două sute de refugiaţi

în iunie, iulie şi august.

– Atâţia au fost?

– Atâţia au fost împuşcaţi.

Au prins două mii, iar o mie au reuşit să evadeze.

Numără paşii pe graniţă, cifrele lor sunt

foarte rotunjite,

s-ar putea ca cei două mii prinşi să fie

mai mulţi sau mai puţini.

Doar că un om sau zece oameni în plus sau minus

nu mai contează.

De ei nu ţine seama nimeni, nimeni nu ţine

statistici exacte.

Pe mine mă surprinde un pic că aici la dvs. nimeni

nu vorbeşte despre aceste lucruri,

cu toate că sunt convins că se ştie despre ele.

Şi poliţiştii de frontieră maghiari au auzit împuşcăturile,

au putut să numere de câte ori s-a tras.

Nota bene, soldatul român nu trage cu mitraliera

numai dacă împuşcă oameni.

Deoarece dacă trage şi nu împuşcă pe nimeni,

el trebuie să explice unde este glontele.

Dar dacă trage întreaga cartuşieră şi aduce un mort,

toate gloanţele folosite sunt justificate.

Deci, când se aud împuşcături, un om a murit.

Pentru că nu ai cum să scapi din raza

mare a mitralierei.

Poţi să fugi în stânga şi în dreapta, el trage

şi te omoară.

Deci despre toate acestea, sau cel puţin despre

o parte ar trebui să ştie şi cei maghiari.

Cred că majoritatea celor împuşcaţi sunt maghiari.

Eu cred că nu se poate neglija acest lucru,

nu se poate ascunde,

să nu mai vorbim de consecinţele politice

de mai încolo.

Nu se poate camufla, muşamaliza chestia asta.

Nu ştiu dacă întelegeţi ce vreau să spun,

dacă este clar.

Eu înţeleg că nu vreţi să creaţi tensiune, să nu se facă

o atmosferă ostilă în continuare,

pentru că nu e bine, dar totuşi.

Morţii-s morţi.

Lângă Turnu Severin sunt câteva cimitire unde se află

cei care au fost împuşcaţi la graniţa cu Iugoslavia.

N-ar trebui să se aştepte să se facă şi aici.

Când m-au prins, am jucat popice în curtea miliţiei.

N-aveam nimic de citit, dar nici nu aveam

putere pentru aşa ceva.

Citeam numai anunţurile şi discursurile tovarăşului.

Din cauza unor ordine de sus, pe mine nu m-au bătut.

Toată situaţia asta s-a terminat a doua zi pe la amiază

când au adus doi oameni care au fost daţi înapoi.

Soţ şi soţie din Cugir, judeţul Hunedoara

de unde sunt şi eu.

Şi… Şi au început să povestească.

Văzuseră ceva ce nu îşi închipuiseră că există

nici în filme,

nu îşi închipuiseră că un om poate să

supravieţuiască unei asemenea bătăi.

Nu era vorba de ei.

El fusese bătut,

a primit o bătaie destul de dură, dar a fost

nimic pe lângă ce au primit alţi doi

mai ales unul dintre ei.

Unul dintre cei doi maghiari care au fost trimişi

înapoi din Ungaria.

– Un bărbat şi o femeie?

– Doi bărbaţi, oameni peste 50 de ani.

Vă povestesc că i-am cunoscut şi pe ei.

Cum s-a întâmplat?

Mi-au povestit că în primul rând au dat cu apă în curtea

miliţiei după care a trebuit

să se rostogolească pe ciment să-l usuce.

Ei doi?

Ei doi şi românul din Cugir.

Soţul povestise, ea nefiind acolo pentru că pe ea voia

s-o violeze căpitanul

şi voia s-o facă cu acordul ei,

ca ei să-i facă o oarece plăcere.

A început să bea şi încerca s-o aburească.

Şi ea stătea mică şi îngrozită acolo şi se uita.

Între timp căpitanul s-a îmbătat

şi soldaţii l-au dus la culcare.

Aşa a scăpat… asta îi mulţumea lui Dumnezeu

că a scăpat.

Şi mi-a şi spus că unul dintre soldaţi i-a zis celuilalt

„Hai să-l ducem pe porcul ăsta de aici şi să-l punem

la culcare”, referindu-se la comandantul lor.

După care pe ea n-au mai bătut-o, numai pe soţul ei

şi pe cei doi maghiari.

Pe unul din ei, înspăimântător.

Îi băteau şi îi puneau să învârtă o roată de tractor

în curte şi să cânte cântecul

„Trandafir de la Moldova, i-aş şopti dar

nu-i ştiu vorba”, ştiţi?

Cu accente patriotice…

Sau trebuiau să mărşăluiască cu o mătură pe

post de armă şi să cânte „Trandafir de la Moldova”.

Deci, aceşti oameni, şi fata,

trebuiau să înveţe versurile.

Asta n-am înţeles prea bine în timp ce povesteau.

Au zis că ei doi, maghiari, nu ştiau româneşte.

Unul înţelegea ceva, dar celălalt,

cel care a fost bătut mai crunt, nu ştia nimic.

Trebuia să înveţe tot cântecul în română.

E foarte complicat, foarte greu.

N-au putut să-l înveţe.

Şi au fost bătuţi iar, dădeau cu piciorul în ei…

la mijloc, la ficat, zona genitală până au leşinat.

Numai fata nu.

După aceea i-au întins şi cei zece soldaţi

şi mărşăluiau în cerc peste ei, în bocanci.

În timp ce povestea fata, au apărut cei doi bărbaţi

aduşi de un locotenent tânăr şi de doi soldaţi.

Şi ăsta încă îi mai dădea aşa

din când în când câte una.

Nu-i important acuma, dar să-i dovedească la superior

că el îşi face datoria până în ultimul moment.

Şi s-au aşezat, erau ca dintr-o altă lume.

Toată noaptea au fost bătuţi şi

acum apare un om care le dă o ţigară.

Şi plângeau… încet.

A fost un gest de parcă

din altă lume.

Şi doar plângeau… încet.

Şi s-au uitat şi au zis, povestiţi,

domnule, mai departe cum a fost.

Nu pot să uit cum plângeau.

Era ca o ploaie de lungă durată…

După care au aprins câte o ţigară şi fumau în linişte.

Am întrebat de ce i-au dat maghiarii înapoi.

Nu ştiau.

Unul, cel care a fost bătut aproape până la moarte,

mi-a arătat certificatul lui de naştere.

Iar certificatul de naştere era din Ungaria.

Nu înţelegea deloc de ce l-au bătut aşa.

El aici s-a născut, în Ungaria.

– Nu îi mai ştii numele?

Nu mai ştiu şi îmi pare rău că nu mai ştiu…

În anii ’50 mulţi români au fost mutaţi

în zonele locuite de maghiari.

Dar această familie a fost transportată aici

în 1940 de către maghiari.

De aceea era el născut în Ungaria.

Cum se numeşte asta?

Transportare… hai s-o numim aşa.

Iată aşa au legătură lucrurile…
De aceea era el născut în Ungaria.

Ştiţi cum se mişca populaţia pe vremea aceea.

Am aflat de ce i-au trimis înapoi în România.

Erau foşti puşcăriaşi amândoi, condamnaţi pentru

că nu şi-au plătit bonurile de masă.

Oameni săraci, cu mulţi copii.

Dar după analiza oficială, rece,

ei au fost trimişi înapoi.

Ce poate face un om după un asemenea verdict?

El are certificat de naştere din Ungaria,

şi totuşi este expulzat din ţară.

Asta nu se poate, nu-i aşa?

Şi el a primit cea mai cruntă bătaie.

Mă uitam la el şi mă gândeam: săracul om, acum

probabil se gândeşte oare unde-i ţara lui?

E România, e Ungaria, Transilvania?

Poate că niciuna nu mai e…

OPEN SOCIETY ARCHIVES (Arhivele Societăţii Deschise)

Material pregătit pentru a fi folosit de staff-ul Europei Libere

2 februarie 1989

Pagina 39

[se vorbeşte de texte despre situaţia reală din România tipărite de grupul Free Romania]

„Paginile culturale ale ziarului cuprind cronici de carte şi poezie. Cîteva poeme sînt ale binecunoscutului tînăr poet din România, Petru Romoşan – etnic român –, care a trecut recent frontiera în Ungaria. Romoşan şi-a povestit aventura aceasta în interviuri de mare amploare apărute în «Elet es Irodalom», revista literară cea mai citită din Ungaria, şi în cotidianul «Magyar Nemzet», aparţinînd Frontului Patriotic al Poporului.” (6)

(6) Pal Bodor, „Paul [greşeală ; corect : Petru] Romosan”, Elet es Irodalom, no. 47, 25 noiembrie 1988 ; şi „N-am fost la Gyula”, Magyar Nemzet, 2 ianuarie 1989.

Vezi fisierul original Open Society aici.