Niciun părinte nu pornește la drum cu gândul că își va răni copilul. Doar că niciun părinte nu trăiește în vid, nu simte și nu ia decizii de unul singur în mod absolut. Suntem cu toții parte a unei comunități, iar aceasta ne modelează așteptările și reacțiile.
Când un copil îi spune părintelui său că e ”altfel”, discuția nu e neapărat una intimă, caldă, la un ceai. Ușa se dă de perete brusc și intră gura lumii, un persoaj gălăgios cu degetul îndreptat amenințător către părinte.
Iar gura lumii nu se naște nici ea din neant, ci este alimentată constant de discursul public al diverșilor politicieni.
Acești politicieni vorbesc despre o ”agendă gay”, când de fapt este vorba de viața unor copii și a unor părinți aruncați brusc între ciocan și nicovală.
Dacă discursul public ar pune accent pe diversitate și incluziune, presiunea socială pe părintele în cauză ar scădea. Alfel însă, în acel părinte se activează spaima de a fi exclus din comunitate, atât el cât și copilul lui. De aici reacții diverse, de la ” acasă poți fi cine vrei tu, afară însă nu” până la ”pleacă, nu mai ești copilul meu”.
În primul caz vorbim de trauma unei persoane căreia propriul părinte îi spune că e greșită, că nu poate fi cine este decât în umbra propriului dormitor, ca și când ar purta o vină care trebuie ascunsă de ochii lumii.
Cel de-al doilea caz însă provoacă tragedii care trec de traumă și ajung la consum de substanțe, abandonarea școlii, în multe cazuri la suicid. Copilul nu este dat afară pentru că a greșit. Este dat afară pentru ca familia să pară „curată” în ochii celorlalți.
Societatea cere copilului să dispară, ca adulții să nu fie întrebați, judecați sau bârfiți. Iar acești adulți trăiesc, la rândul lor, sub presiunea unui spațiu public care oferă microfonul celor ce transformă frica în voturi. Pentru acești oameni, copilul LGBTQA+ devine temă de campanie. Pentru copil, consecințele sunt concrete: stradă, violență, trafic, boală și moarte. Un copil dat afară din casă pierde în aceeași zi mai multe lucruri: pat, hrană, acte, bani, haine, școală, medic, încredere și protecție. Strada nu este o lecție morală. Este un pericol iminent.
Mesajele publice de ură și discriminare nu sunt decor. Ele generează reacții profunde în conștiința publică, lucruri care se înrădăcinează cu timpul și fac să slăbească țesutul social în ansamblul lui.
De 1 iunie, un copil nu are nevoie de discursuri despre familie, morală sau tradiție. Are nevoie de o ușă care să nu se închidă în fața lui. Are nevoie de un părinte care să-l privească fără rușine și să-i spună: „Ești al meu. Te iubesc necondiționat. Mereu vei fi în siguranță acasă.”

Are mare dreptate, parintii ar trebui sa traiasca in vid, ca parintii lui Charlie !