Marcarea celor cinci decenii care s-au scurs de la invadarea Cehoslovaciei nu poate face uitate alte mari evenimente ale anului 1968, când, în Est, ca şi în Vest, în Nord, ca şi în Sud, omenirea fierbea. A fost un val de contestaţii proteiforme, care s-a dezlănţuit în acel an asupra întregii planete şi nu numai asupra Franţei, cum arăta ziarul parizian Le Figaro într-o sinteză dedicată special acelor 12 luni. În principal, ele au afectat lumea occidentală, dar nu au ocolit nici zona de dincoace de Cortina de Fier, cu lumea ei socialistă sau comunistă, unde revendicările au vizat baze elementare ale democraţiei.
Zguduită de marile tulburări studenţeşti din luna mai, Franţa nu a fost singura ţară care a avut un an agitat. În SUA şi, în general, în Occident, lungul război din Vietnam a fost rejectat tot mai des şi mai dur, în primul rând de tineri. Revoltele studenţeşti au atins şi Mexicul, reprimarea lor fiind crâncenă.
Marile asasinate politice nu au lipsit nici în acel an, aşa cum imaginile terifiante ale copiilor care mureau de foame în Biafra, provincie secesionistă a Nigeriei, au zguduit o lume întreagă.
În „lagărul comunist“, potrivit expresiei frecvente din acea perioadă, „Primăvara de la Praga“ n-a fost urmată şi de o Vară, ea fiind curmată fără milă de tancurile Armatei Roşii. În cele ce urmează prezentăm o selecţie a acelor evenimente, aşa cum au fost ele reţinute de ziarul Le Figaro, revista Jeune Afrique.com şi agenţiile de ştiri Reuters şi France Presse.
Montaj realizat de agenţia France Presse, referitor la evenimentele din 1968
Rebeliunea tinerilor
La mijlocul anilor 1960, denunţarea războiului din Vienam a fost, atât în campusurile americane, cât şi în universităţile europene, punctul de legătură dintre contestatarii care scandau „US Go Home!“. În 1968, mişcarea s-a extins, ajungând să pună întrebări într-un mod global: criticile clasice ale capitalismului – însoţite adesea de o fascinaţie faţă de China maoistă – şi apariţia unor revendicări noi: libertatea sexuală, feminism şi ecologie. Au fost atinse de acest val: Italia, Turcia sau Japonia. În Germania Federală, tentativa de asasinare a unui lider al Sindicatului Studenţilor Socialişti, Rudi Dutschke, zis şi „Rudi cel Roşu“, care a fost rănit de gloanţe, a declanşat tulburări în Berlinul occidental, apoi în mai multe zeci de oraşe din ţară. În Franţa, Universitatea din Nanterre, de lângă Paris, considerată vârful de lance al agitaţiei, a fost închisă în aprilie, dar tulburările se îndreaptă spre insurecţie la Paris, în noaptea de 10 spre 11 mai 1968. Două zile mai târziu, revolta a devenit şi muncitorească, o grevă generală paralizând statul mai multe săptămâni. Preşedintele ţării, generalul Charles de Gaulle, aflat în vizită oficială în România, a doua într-o ţară din Est, după cea din URSS, îşi scurtează sejurul la Bucureşti şi revine urgent în Parisul paralizat. El dizolvă Adunarea Generală, la 30 mai, în vreme ce partizanii săi organizează în aceeaşi zi o enormă manifestaţie, după care câştigă alegerile legislative din iunie.
Studenţii din Nanterre la o reuniune într-o sală pusă la dispoziţia lor după închiderea Universităţii – 1 aprilie 1968
În centrul contestaţiilor occidentale, războiul din Vietnam
După 1961, de pe timpul preşedinţiei lui John F. Kennedy, şi îndeosebi din 1964, SUA au angajat în Vietnamul de Sud un număr crescând de militari, sprijinind regimul la putere, unul profund corupt, confruntat cu gherila VietCong, susținută de Nordul comunist. La fiecare sfârşit de an, Washingtonul trimite noi forţe, concomitent, promiţând şi „lumina de la capătul tunelului“. Dar, după cum avea să scrie istoricul francez Jean Cazemajou în cartea „La Guerre du Vietnam et l`opinion publique americaine“, acest optimism controlat „nu a avut succes“. „(Acest) discurs a sfârşit prin a afecta patriotismul americanului mijlociu.“
Anul 1968 a fost unul de răscruce cu „ofensiva Tet“, lansată la 30 ianuarie de VietCong. De o amploare fără precedent, ea s-a soldat cu atacarea a sute de oraşe din Sud, între care Hue şi Saigon (capitala). Specialiştii militari şi analiştii spun la unison că ea a decredibilizat administraţia Johnson, reprezentând un eşec politic evident pentru SUA şi arătând că Vietnamul a devenit, pentru Washington, un viespar. S-a demonstrat că o mişcare de gherilă poate ţine piept colosalului efort de război american.
Mişcările pacifiste, la început minore şi cantonate în universităţi precum Berkley şi Columbia, se răspândesc rapid. În fiecare zi au loc noi manifestaţii în marile oraşe americane.
Una dintre marile manifestaţii de la Paris
Teza respingerii acestui război e îmbrăţişată şi în Europa, îndeosebi în Italia, Germania Federală, Anglia şi Franţa. „La Londra, pe 17 martie 1968, 25.000 de oameni se strâng în faţa ambasadei americane şi scandează «Ho Ho Ho Ho Chi Minh!» (Ho Chi Minh era numele liderului comunist nord-vietnamez – n.n.)“, povesteşte site-ul Herodote. În Berlinul occidental, atmosfera a fost electrizantă după amintita tentativă de asasinare a lui Rudi Dutschke. În Franţa, la Nanterre şi Sorbona, Comitetele Vietnam se opun la ceea ce ele numesc „imperialismul capitalist“. „Vietnamul este elementul declanşator şi unificator al tuturor contestaţiilor“, declara ziarului Le Figaro Jean-Eric Branaa, conferenţiar la Universitatea Pantheon-Assas, autorul volumului „1968. Quand l`Amerique gronde“.
În faţa realităţii deloc convenabile de pe front şi confruntată cu această contestaţie nu doar internă, ci globală, SUA puteau rămâne indiferente? La finele lunii martie 1969, preşedintele Johnson anunţă oprirea parţială a bombardamentelor americane asupra Nordului, iar în luna mai, la Paris, încep negocieri de pace, la care SUA sunt reprezentate de Henry Kissinger, un strălucit diplomat şi politolog.
Drepturi civice şi asasinate
Anul 1968 este unul tragic pentru militanţii împotriva segregaţiei rasiale din SUA: pastorul de culoare Martin Luther King, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1964, este asasinat, la 4 aprilie, de un segregaţionist alb, la Memphis (Tennessee). Reputatul pastor era şi una dintre cele mai cunoscute personalităţi americane ce se opuneau războiului din Vietnam. Izbucnesc tulburări în 60 dintre marile oraşe americane, între care Washington. După exact două luni, un alt asasinat zguduie din temelii America. La 5 iunie, într-un hotel din Los Angeles, în seara victoriei triumfale la alegerile primare democrate din California, un palestinian îl împuşcă pe Robert (Bob) Kennedy, fratele cel mic al defunctului preşedinte John F. Kennedy, şi el împuşcat la Dallas, în noiembrie 1963.
Soldaţi americani patrulează pe o stradă din Washington, la 8 aprilie 1968, în timpul tulburărilor izbucnite după asasinarea lui Martin Luther King
Mexic, sânge vărsat şi pumn ridicat
Revoltele studenţilor s-au extins şi în Mexic, unde, la 2 octombrie, tineri manifestanţi sunt ucişi de forţele de ordine. Cifre oficiale vorbesc despre 33 de persoane, în vreme ce martori străini susţin că ar fi vorba de 200-300 de victime. Autorităţile voiau să „cureţe“ totul înaintea Jocurilor Olimpice de Vară, care au început pe 12 octombrie în Ciudad de Mexico. Ele nu au fost însă ocolite de revolte: doi sportivi americani medaliaţi – Tommie Smith şi John Carlos – au urcat pe podium cu o mână ridicată şi pumnul strâns, pentru a protesta faţă de soarta comunităţii lor din SUA şi a-şi reafirma sprijinul faţă de Black Panthers. Imaginea lor, surprinsă pe 17 octombrie, în timp ce se intona imnul american, a făcut rapid înconjurul lumii, fiind repede adoptată de mişcările de protest ale tinerilor de pretutindeni. Revendicările lor vizează şi revoluţia sexuală, drepturile femeilor, în prim-plan aflându-se feministele americane care-şi aruncă sutienele la coşurile de gunoi, spre a protesta faţă de alegerea Miss America, pe care o considerau retrogradă. Se dezvoltă masiv mişcarea hippie. Tot atunci, în plină expansiune a societăţii de consum, se pun cu insistenţă probleme de ordin ecologic. Sociologii susţin că în aceeași perioadă s-a remarcat o ruptură între generaţii, cu copiii care resping modelele moştenite.
Ciudad de Mexico, octombrie 1968. Tommie Smith şi John Carlos, doi medaliaţi olimpici americani intraţi în legenda mişcării de protest faţă de segregaţia rasială
Primăveri reprimate în Est
În 1968, vântul revoltei nu a suflat doar în Vest. Cum despre Primăvara de la Praga am vorbit pe larg în paginile ziarului prin consistentele dosare de presă, trebuie spus aici că dincoace de Cortina de Fier revendicările au avut o altă tonalitate. Pentru politologi nu este vorba despre o încercare de a face să triumfe ceea ce ei numesc progresismul, ci de a respira puţin aer democratic într-un sistem comunist sufocant. Oricum, ceea ce au făcut sovieticii în Cehoslovacia a reprezentat un fiasco politic, şi nu o victorie militară. Mulţi dintre comuniştii cei mai ortodocşi din celelalte state-satelit ale URSS, dar şi din Vest, nu puteau să nu-şi amintească faptul că, în 1956, după revolta de la Budapesta, URSS a trimis, de asemenea, tancurile, care au înăbuşit-o, au arestat liderii comunişti (sic!) şi au impus alţi conducători obedienţi Kremlinului. Atunci s-au înregistrat 2.500 de morţi, în timp ce în Primăvara de la Praga s-au consemnat 90 de victime.
Şi tinerii polonezi au început anul 1968 cu demonstraţii şi greve
În 1968, un alt început de primăvară zguduie Polonia. Mai întâi, o piesă a lui Adam Mickiewicz, „Dziady“, care, potrivit istoricilor literari, reprezintă chintesenţa problemelor naţionale, a fost interzisă, fiind acuzată că este antirusească. De altfel, la premiera de la Teatrul Național, ambasadorul sovietic a părăsit sala în mod ostentativ, acuzând replicile ce denunţau opresiunea ţaristă. Studenţii declanşează manifestaţii la 30 ianuarie. Au loc tulburări politice şi greve ale studenţilor. Ca urmare, secretarul general al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, Wladyslaw Gomulka, considerat reformator la accederea sa în funcţie, 1956, lansează o contraofensivă, fiind gata pentru orice compromis spre a se menţine la putere, graţie sprijinului sovietic. Dat fiind că unii lideri ai protestatarilor erau evrei, el îi acuză de „sionism“, ceea ce duce la apariţia unui curent antisionist în ţară. În final, revolta a fost curmată.
În Occident s-au consemnat condamnări oficiale ale felului în care aceste revolte din Est au fost înăbuşite din faşă de autorităţi, dar tonul lor a fost de reţinere. Cum spuneam şi în comentariile despre înăbuşirea Primăverii de la Praga, funcţiona din plin teza sferelor de influenţă. Acest lucru îl sublinia şi Justine Faure, conferenţiară la Institutul de Studii Politice de la Strasbourg, care, la rândul ei, cita reacţia lui Michel Debre, ministru de Externe al Franţei, după sfârşitul Primăverii de la Praga: „Prioritatea este de a păstra bune relaţii cu Moscova, acum, când a fost semnat Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare (TNT)“. „Intervenţia sovietică este un grav accident de parcurs, care nu poate împiedica Franţa să continue voinţa ei de a face să triumfe concepţia sa privind destinderea.“ Faţă de cele de mai sus, Le Figaro conchide: „Aşadar, în Est nu a fost şi o Vară, ci Primăveri care anunţau într-un anume fel căderea Berlinului, 21 de ani mai târziu“.
Masacrul din Biafra şi copiii martiri
Unul dintre cele mai întunecate episoade din anii 1960 şi, evident, din 1968 îl reprezintă în mod incontestabil evenimentele tragice din Biafra, provincie bogată din Nigeria, care-şi proclamase secesiunea pe 30 mai 1967, sub conducerea colonelului Chukweuemeka Odumegwu Ojukwu. Conflictul intern nigerian de ordin tribal a fost dublat de unul politic, susţinut copios de afară, foste puteri imperiale şi marile puteri la zi având tot felul de interese în războiul Biafrei, pe care l-au alimentat din belşug. De pildă, Franţa, care voia să diminueze rolul Marii Britanii pe continentul african, a sprijinit secesiunea. La fel au făcut alte ţări europene: Portugalia, Spania, chiar Vaticanul, în 1968, şi Israelul. Din Africa au făcut la fel: Gabon, Cote d`Ivoire, Tanzania, Zambia, Africa de Sud şi Rhodezia. Mai mult, Parisul a trimis la faţa locului mercenari cunoscuţi în epocă: celebrul colonel Bob Denard, Roger Faulques, Rolf Steiner şi Hank Warton, care au acţionat fără milă. Între 1967 şi 1969, conflictul propriu-zis şi blocada impusă de autorităţile centrale s-au soldat cu peste un milion de morţi, cei mai mulţi fiind copii, în principal din cauza foametei şi a bolilor. În vara anului 1968, imaginile copiilor numai piele şi os ce mureau de foame au zguduit întreaga lume, dar nu au sensibilizat şi marii politicieni ai acelor vremi. Dincolo de toate relele, s-a consemnat însă şi un lucru bun în debutul unui nou tip de angajament umanitar, prin crearea, în 1971, a Organizaţiei Medici fără Frontiere.
Razboiul din Biafra este prezentat prea schematic. Biafra nu era numai bogata in resurse naturale dar era si locuita de un popor distict, igbo, de religie crestina. In 1966-1967, au fost masacrati in jur de un milion de igbo. Seecesiunea Biafrei era deci perfect legitima. Nu la fel de legitima aparea insa in ochii celor ce faceau si desfaceau pe planeta, in particular in Africa, unde, ca urmare a colonialismului, statele nou independente erau departe de a fi si nationale. De aceea, federalii au primit sprijin din partea fostei metropole si nu numai, chiar si din partea URSS, ghici ciuperca de ce. In 1968, situatia Biafrei era sintetizata astfel: militar, a pierdut razboiul; diplomatic, s-ar putea sa-l cistige; moral, l-a cistigat deja. Ajutorul francez nu a fost niciodata suficient si a creat doar false sperante – aprecierea unui fost general biafrez. Statele africane care au recunoscut Biafra au facut-o din pure ratiuni umanitare, pentru ca soldatii sai sa fie tratati ca soldati nu ca banditi. Prea putin insa a contat in ochii federalilor. Mercenarii s-au implicat acolo nu pentru ca ar fi fost neaparat trimisi de Franta ci pentru ca razboiul era meseria lor. Se distinge insa figura lui Rolf Stainer care a fost mult mai mult decit un mercenar. O alta figura remarcabila, chiar romantica, a fost contele suedez von Rosen care, in 1968, a infiintat o mica forta aeriana in serviciul Biafrei compusa din avioane utilitare suedeze echipate cu rachete si alt armament instalat ad-hoc. Aceasta a operat pe timp de zi si de noapte si, desi nu a putut salva Biafra, a constituit echivalentul aerian al unei fleet in beeing. Altii, indigeni ramasi anonimi, au improvizat rachete si transportoare blindate, pare-se ca si avioane. Pe scurt, Biafra a fost o cauza chiar nobila, pierduta de la bun inceput pentru ca a fost lansata ex-abrupto intr-un loc nepotrivit la un moment nepotrivit. Oare a fost/este singura?
Intr-adevar, anul 1968 a fost unul plin de evenimente remarcabile in multe domenii. In decembrie 1968, in cadrul programului Apollo, o nava spatiala cu echipaj uman inconjoara pentru prima oara Luna, transmitind imagini de pe partea nevazuta a Lunii. A fost una din misiunile pregatitoare aselenizarii umane din vara anului urmator. In cosmosul lichid si rece din adincurile oceanului planetar, Custeau isi continua explorarile si tot in acel an viziteaza Romania, acordind consultanta in dezvoltarea tehnologiei submarine in vederea exploatarii hidrocarburilor din Marea Neagra.
Fotografia-titlu a articolului produce sinteza. Institutiile SUA, cu razboiul lor din Vietnam si cu „primaverile” (= razboaiele civile, genocidele) finantate peste tot în lume, si-atuncea, si-acuma, n-au vazut-o? cum i-au condamnat definitiv pe bietii copii, deja diformi de foame? N-AU VAZUT-O? A lasa Africa subsahariana (bogata) sa moara de foame, în comuna primitiva, de fapt, dintotdeauna a fost „normal” pentru tarile dezvoltate. Asa ca, @Dumitru Constantin, nu directiona cititorul, când în lume sunt în fiecare zi tragedii (si-acuma, în Yemen, un genocid din cauza razboiului Arabiei saudite, bogate, si despre care nimeni nu vorbeste). Ori, asta-nseamna totalitarism. Gândire unica. Vad numai ce mi se spune sa vad. Razboiul din Vietnam, la fel. Gazarea de catre SUA a populatiei civile cu napalm. Armele chimice, de care astazi fac scandal, dar pe care le folosesc (în Siria, de pilda). Vietnamul = falimentul multilateral al SUA. De-acolo le-a-nceput caderea inexorabila: de-atunci au ramas fara bani, din cauza lui si-a pierdut dolarul convertibilitatea-n aur. Si tot nu s-au potolit si nu se potolesc.
Ca de obicei, ii musti pe americani din toate pozitiile. Acum citiva ani, moneda mongola era cea mai acoperita in aur din lume si totusi nimeni nu se dadea in vint dupa ea. De inexorabil ce cad, SUA ramin cea mai mare putere economica si militara a lumii, la mare distanta fata de China, la una si mai mare fata de Rusia. Poza din titlu, este, dupa toate probabilitatile, din Biafra, unde americanii nu s-au amestecat ci URSS care, printre altii, a furnizat echipament militar federalilor.