1991, anul în care România nu a trecut Prutul

Unirea nu a fost ratată în 1991 printr-o singură semnătură refuzată și nici printr-un complot simplu, cu un singur vinovat. Ea s-a pierdut între un imperiu care se prăbușea, dar rămânea înarmat, o elită de la Chișinău care descoperea avantajele propriei statalități și un București incapabil să transforme emoția națională într-un proiect politic.

Fereastra părea deschisă. Puciul eșuat de la Moscova, din 19–21 august, a accelerat destrămarea Uniunii Sovietice. Ucraina și-a proclamat independența la 24 august, iar Republica Moldova a făcut același pas trei zile mai târziu. Declarația de Independență vorbea despre limba română, unitate națională, ocupație și anexare și cerea retragerea trupelor sovietice. Documentul putea fi înțeles drept o revenire la adevărul istoric, dar actul juridic proclama un stat moldovenesc suveran, nu reunirea cu România. 

La Chișinău, Frontul Popular și intelectualitatea românească nu controlau procesul decizional. O mare parte a aparatului administrativ, economic și politic provenea din nomenclatura sovietică. Pentru aceste grupuri, independența oferea funcții, instituții și putere proprie, iar unirea ar fi însemnat integrarea într-un stat mai mare și pierderea rapidă a privilegiilor. Mircea Snegur a ales consolidarea noii republici, nu dispariția ei.

Moscova nu a părăsit Moldova

Moscova nu mai putea conduce republicile ca înainte, însă păstra instrumentele necesare pentru a bloca o schimbare geopolitică radicală. Transnistria se proclamase independetă încă din septembrie 1990, primele confruntări armate avuseseră loc în noiembrie, iar în 1991 apăruseră formațiuni paramilitare organizate de serviciile de spionaj sovietice. În regiune se afla Armata a 14-a, cu oameni, armament și depozite. Kremlinul nu avea nevoie de un veto scris.

Teama unirii cu România a fost folosită pentru mobilizarea elementelor pro-ruse. Separatismul a transmis un mesaj brutal Chișinăului, iar orice apropiere decisivă de București putea provoca dezmembrarea republicii și război. Invazia militară rusă a confirmat acest lucru.

În același timp, totul se schimba cu o viteză amețitoare. Gorbaciov pierdea puterea, Elțîn o câștiga, Ucraina devenea independentă, Iugoslavia intra în război, iar Occidentul încerca să evite noi frontiere contestate și alte conflicte. Nimeni nu știa, în august, dacă Uniunea Sovietică va dispărea definitiv sau dacă forțele conservatoare vor reveni. Pentru politicienii precauți, așteptarea părea rațională. Pentru istorie, a fost fatală. 

Ce înseamnă România pentru Republica Moldova, mai mult decât vecinul de peste Prut

Ezitări și trădare la București

România a fost primul stat care a recunoscut independența Republicii Moldova, chiar la 27 august. Gestul a fost fratern și necesar, dar a avut și un efect politic limpede. Bucureștiul a validat imediat existența unui al doilea stat românesc, fără să propună public un calendar al unirii, un referendum comun sau o negociere instituțională. 

Conducerea lui Ion Iliescu privea încă Moscova ca pe principalul reper de securitate din Est. În aprilie 1991, România semnase cu URSS un tratat de prietenie care reafirma inviolabilitatea frontierelor și obligația de a nu participa la alianțe îndreptate împotriva celeilalte părți. Tratatul nu a fost ratificat, dar arăta reflexul strategic al elitei nomenclaturiste de la București, și anume frica cu Moscova, nu confruntare pentru Basarabia. 

România însăși traversa o tranziție violentă, o criză economică și o orientare externă încă neclară. Nu avea garanțiile de securitate pe care le va dobândi ulterior și nu era pregătită să riște un conflict cu centrul sovietic sau cu succesorii săi.

Unirea din 1991 nu a fost imposibilă, dar ar fi cerut voință simultană, curaj și acțiune rapidă în ambele capitale. Moscova a amenințat, Chișinăul și-a apărat noua putere, iar Bucureștiul a așteptat. Fereastra istorică nu s-a închis singură. A fost lăsată să se închidă.