S-a născut în România comunistă, a supraviețuit Revoluției din 1989 la Brașov alături de tatăl ei și și-a petrecut copilăria în spații care i-au modelat profund imaginația: case vechi din centrul istoric, Biserica Neagră, ateliere și case de artiști. Astăzi lucrează cu memoria, corpul, spațiul și felul în care experiențele pot fi recontextualizate prin artă. Folosește fragmente care poartă deja o istorie, obiecte abandonate, radiografii, documente, date, cuvinte, sunete, obiecte rănite, pe care le transformă în noi sensuri și experiențe.
În prezent lucrează la Defect Perfect, un memoir-colaj participativ și experimental, care pornește din propria memorie și se extinde spre instalație și experiență interactivă, și dezvoltă Asociația culturală Mattis-Teutsch, dedicată conservării și reactivării contemporane a moștenirii artistice a familiei Mattis-Teutsch din Brașov.
Cotidianul: Dacă ne întoarcem înainte de expoziții, înainte chiar să te numești artistă, unde a început pentru tine nevoia de a crea?
Cynthia Loris: Eram un copil solitar și explorator. Iubeam locurile în care nu intra nimeni, spațiile de tranzit, de culise sau uitate, rămase mult timp neatinse. Așa am descoperit universul podului casei în care am crescut, în centrul Brașovului, plin de obiecte din vieți pe care nu le cunoșteam: o motoretă din Al Doilea Război Mondial, o reclamă din carton în silueta unei femei din anii ’70, foarte multe sticle. Eu le mutam, făceam o coregrafie a sticlelor și construiam căi printre ele. Am pus femeia din carton lângă motoretă și i-am creat un drum printre sticle pe care să poată fugi în cosmos.
Mult mai târziu, aveam să înțeleg că aceea era o instalație. Îmi construiam lumi pe care le controlam, în care puteam interveni. Aveam și un spațiu de simțit furtuna: sub o lucarnă, pe o ladă veche de muniție, ascultam ploile de vară: vibrația ploii, mirosul țiglelor vechi, încinse de soare, aburul care intra în praful sedimentat al podului. Acolo am învățat că un spațiu poate fi transformat într-o experiență.
Privind în urmă, ce ai moștenit de la oamenii și experiențele din copilărie și ce urme au lăsat în limbajul tău artistic?
Cred că am învățat foarte devreme că realitatea poate fi desfăcută și recompusă. Bunica mea croia haine. O vedeam măsurând corpurile oamenilor, desenându-le și împărțindu-le în tipare și reconstruindu-le apoi în material. În dormitorul ei era un sac enorm cu resturi de stofă din hainele altora. Îl răsturnam pe podea și făceam imagini din ele: inventam povești ce puteau fi atinse. De la ea am învățat că un corp poate deveni linie, geometrie, fragment și apoi poate fi reconstruit.
Ani mai târziu, în lucrarea Astronaut în spațiul interior, mi-am întins fiul pe o bucată de carton, i-am trasat conturul corpului, ca într-o schiță criminalistică, și l-am reconstruit din scanări pe care i le făcusem cu imprimanta.
Foto credit: Andrei Zafiu/ASTRONAUT

Mama transforma altfel lumea. Decupa flori colorate de pe plicuri de semințe și imagini din reviste occidentale și le lipea peste pereți sau mobila deteriorată a caselor vechi în care am trăit. Nu repara ceea ce era stricat. Îi schimba sensul. Odată a vopsit parchetul bucătăriei într-un galben-lămâie aprins, cald, care te inunda cu iubire. În România începutului anilor ’90, într-o lume foarte cenușie, pentru mine acela a fost un gest de revoltă. Un protest.
De la ele vin multe dintre modurile în care lucrez și astăzi: observ, caut, adun, trasez, tai, mut, reconstruiesc, recontextualizez. Iar acum încep să recreez aceste spații interioare prin tehnologii interactive.
Ai avut și întâlniri timpurii cu artiști și cu diferite forme de artă. Cum te-au influențat?
Artistul brașovean Waldemar Mattis-Teutsch mi-a arătat foarte devreme că o operă nu trebuie să stea cuminte pe un perete și să rămână aceeași. În casa familiei Mattis-Teutsch am văzut pentru prima dată holograme, care m-au fascinat. O schimbare foarte mică a poziției mele sau a luminii făcea ca imaginea să apară, să dispară, să capete profunzime. Am înțeles că opera se întâmplă undeva între creator, obiect, lumină și mine.
Cântând în corul Bisericii Negre, am descoperit cum sunetul nu rămâne în corpul care îl produce, ci poate deveni un corp care ocupă o arhitectură și este modelat de înălțime, distanță sau de alte voci. Opera era colectivă, niciunul dintre noi nu o deținea în totalitate și se producea în timp real.
Lia și Dan Perjovschi au venit mult mai târziu și mi-au readus ceva la care renunțasem: cuvântul. Am înțeles din arta lor, că un text nu trebuie ascuns într-o carte sau într-o notă de subsol: un cuvânt poate ocupa un zid. Limbajul poate fi vizual, politic, social, provizoriu, ironic, viu.
În lucrările tale apar adesea obiecte neobișnuite. De ce lucrezi cu ele?
Pentru că obiectele acestea au memorie. Au atins un corp, au fost folosite, iubite, distruse sau abandonate. Nu intră în lucrare goale, ci cu scenarii și intrigi pre-existente. Eu intervin asupra traiectoriei lor și, odată cu ele, mă deplasez și mă salvez și eu. Acolo se creează o poveste.
Lucrarea Sărută pentru a debloca ecranul pornește de la tableta cu care am sunat la 112 și care a fost spartă în timpul unui episod de violență supraviețuit. A fost, pe rând, un obiect cu care citeam sau ascultam muzică în liniște, un instrument cu care am cerut ajutor, un obiect distrus, o probă într-un dosar și, în cele din urmă, o lucrare.
Ulterior, când am încărcat-o din nou, deși ecranul era complet spart, a pornit și mi-a cerut parola. M-am recunoscut în ea: și eu funcționam, deși mă simțeam făcută bucăți. Mi-am acoperit buzele cu vopsea roșie foc și am sărutat ecranul. Afecțiunea a devenit parola vizibilă, destăinuită.
Foto credit: Andrei Zafiu/Sărută pentru a debloca ecranul

În Ursulețul pulmonar, centrul este radiografia fiului meu. Este o imagine medicală, devenită un portret al vulnerabilității expuse: interiorul unui copil foarte mic făcut vizibil printr-un act instituțional care ar fi trebuit să-l protejeze, dar care a ajuns să fie asociat, în schimb, cu frica, neglijența și neîncrederea. În jurul conturului capului său, decupat dintr-un joc pentru copii, am desenat urechi supradimensionate de ursuleț, acoperite cu foiță de aur, ca aura unei icoane, pentru că un copil jucăuș și vulnerabil este sacru în ochii mamei sale.
Foto credit: Andrei Zafiu/URSULEȚUL

Aceeași transformare există în Treizeci și opt de lei. Atât costa certificatul medico-legal de care aveam nevoie pentru a dovedi violența, iar eu nu aveam suma. Pentru mine, acel număr a devenit atunci un prag între viață și moarte. Doi ani mai târziu m-am întors deliberat la Institutul de Medicină Legală din Sibiu și am cerut rigla cu care îmi fuseseră măsurate leziunile.
Întoarcerea aceea a fost un protest. A fost felul meu de a vopsi parchetul cenușiu în galben-lămâie: nu mai intram acolo doar ca acel corp care fusese măsurat, ca o victimă, ci ca artistă, recuperând obiectul care transformase cândva corpul meu în probă.
Foto credit: Andrei Zafiu/ML SIBIU

Nu mă interesează să șterg urmele de violență sau de iubire pe care le poartă lucrurile și nici să pretind că nu li s-a întâmplat nimic. Le schimb funcția, le mut într-un alt sistem de sens. Nu pot schimba ceea ce s-a întâmplat, dar pot decide ce devine mai departe. Sabotez etichetele care mi-au fost atribuite.
Anul acesta, Treizeci și opt de lei a ajuns la Ateneul Român în cadrul evenimentului Alessandrei Stoicescu Dragostea poartă pantofi roșii. Cum se întâlnesc, pentru tine, practica artistică și implicarea civică?
Practica mea este, în mare parte, activism și sensibilizare. Treizeci și opt nu este o lucrare care doar cere să fie privită. Pe suprafața ei de folie de aluminiu scrie atinge-mă. Am invitat femei care au trecut prin violență să scrie ele însele aceste cuvinte. Fiecare a lăsat o presiune, o urmă, o deformare, o temperatură. În lucrare există mai multe feluri de atingere: atingerea violentă din care s-a născut, atingerea clinică a examinării medico-legale, frigul metalic al încăperilor instituționale, căldura copilului pe care îl țineam la piept în acea zi, atingerea femeilor care au scris pe lucrare și, în cele din urmă, atingerea liber aleasă a altora.
La Ateneu, când am expus întreaga serie colaje intitulata Oare câți km2 de leziuni a măsurat rigla de la medicină legală?, o femeie și-a pus palma pe lucrare. Pentru mine, în acel moment lucrarea și-a îndeplinit menirea: ea mi-a răspuns, a experimentat, iar între noi s-a creat o legătură.
Foto credit: Andrei Zafiu/ATENEU 38 LEI

Implicarea mea nu se termină însă în spațiul artistic. Am mers în Parlament, în cadrul lucrărilor Comisiei Speciale România fără violență domestică pentru a susține instituirea unui Registru al Agresorilor în România. Pentru mine, arta și implicarea civică nu sunt activități separate. Arta deschide o conversație, devine protest și amplifică vocile care nu sunt auzite. Vocile trebuie duse mai departe, translatate în proiecte legislative, protecție și respect.
Fotografii de la Parlament/Comisia Specială România fără violență domestică & Ateneu – Dragostea poartă pantofi roșii


Toate aceste fragmente se adună în proiectul tău interdisciplinar Defect Perfect. De ce îi spui memoir-colaj și cum s-a născut?
Îi spun memoir-colaj pentru că se alcătuiește și din amintirile oamenilor care au trecut prin viața mea. Amintirile lor vin lângă ale mele. Memoria nu este o arhivă exactă: doi oameni pot trăi același moment în mod complet diferit.
Totul a început la Zürich, în timpul pandemiei din 2020, când, fiind singură cu un copil, mi-am pierdut serviciul și urma să fim expulzați. A trebuit să-mi reinventez viața instantaneu, așa că am pretins că sunt femeie de serviciu și m-am angajat cu ora la curățenie. Curățam toalete, birouri și spații, iar în pauze mă refugiam în Kunsthaus. Petreceam timp cu Gerhard Richter, care-mi „spunea” că „arta este cea mai înaltă formă de speranță”, iar așa lucrurile au început să capete un sens în vremea aceea cenușie. Am folosit perioada aceea pentru studiu intensiv și observare a realității, în timp ce căram găleți de apă murdară și curățam casele altora.
Într-o zi, în spălătoria clădirii în care locuiam, pe un uscător nefuncțional, administratorul lipise o bandă adezivă galbenă: DEFEKT. Am scos markerul din buzunar și am scris peste: PERFEKT. Am fotografiat-o: era galbenă, ca parchetul mamei. Acela a fost momentul de aur (sau de galben), în care mi-am dat seama că acest gest îmi va schimba complet viața.
Foto credit: Andrei Zafiu/Zurich din spălătorie

Recent, la Noaptea Albă a Galeriilor 2026, Defect Perfect s-a întâlnit cu publicul. Cum ai regizat această ieșire?
La Noaptea Albă a Galeriilor, la invitația Sofiei Ovejan și a Grupului HDD, am ieșit din manuscris și am creat o lucrare participativă, Acum e rândul tău. Este un colaj realizat împreună cu fiul meu. De data aceasta am inversat gestul din Astronaut în spațiul interior: eu m-am întins pe pânză, iar fiul meu mi-a trasat conturul. Pentru mine a fost foarte puternică această inversare. Apoi am tăiat lucrarea în două și am expus-o în două spații diferite.
Foto colaj /Acum e randul tau – victoriei & deGalben

Am lipit o bandă adezivă pe fiecare jumătate și am scris DEFECT și am invitat oamenii să intervină, să lase un cuvânt, o urmă, ceva din propria lor experiență din această întâlnire. Nu voiam ca publicul să privească povestea mea de la distanță. Voiam să intre în ea și, pentru câteva clipe, să o transforme. Ce este minunat este că mulți au participat, a fost un experiment, iar din cuvintele adunate pe lucrare voi scrie capitolul despre momentul din spălătoria din Zürich.
Foto credit: Andrei Zafiu/ Final detaliu defect perfect

La final am revenit, împreună cu fiul meu, la gestul originar din spălătoria din Zürich: am tăiat DEFECT și am scris PERFECT. Acesta este, până la urmă, sensul lui Defect Perfect: nu să fac trecutul frumos, ci îl mut într-un context în care noi decidem cine suntem.
Deci Dna umbla prin dărăpănături, prin sordid. Bine că .. ați ieșit cu bine