Elixirul dragostei
Elixirul dragostei este o operă de o bogăţie şi de o profunzime absolută.
Dragostea este oare un sentiment declanşat de un proces chimic sau este pur şi simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Exista o metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan şi Isolda? Sau cei care se îndrăgostesc ascultă doar de propria libertate?
Acestea sunt câteva dintre întrebările la care vor răspunde invitaţii serii: Marina Constantinescu, Mihaela Dedeoglu, Marius Constantinescu şi Denisa Comănescu. Foşti iubiţi, Adam şi Louise trăiesc la mii de kilometri depărtare unul de celălalt, el la Paris, ea în Montréal. Corespondând pe e-mail, cei doi îşi evocă trecutul comun, rănile încă neînchise, momentele de bucurie, dar şi noile relaţii. Ceea ce-i apropie însă a doua oară este prietenia, construită de comun acord şi însoţită de o provocare: ar putea să-şi reînvie dragostea tocmai vorbind despre dragoste?
Titlul care se învârte în jurul mitului lui Tristan şi Isolda este revelator, dar aici nu este vorba despre magie, ci mai mult de manipulare. Prin schimburile de scrisori, Louise şi Adam se aseamănă, dar se şi opun. Adam este un avatar al lui Don Juan şi întâlnim aici numeroase teme pe care Schmitt le-a tratat în Noaptea la Valognes, dintre opoziţie şi confuzie, între Eros, dragostea corpului, şi Agapé, sufletul; pentru el, cele două nu au aceeaşi esenţă şi aşa îşi justifică infidelităţile. Sexul şi dragostea ocupă două teritorii diferite. Louise pare la început mult mai romantică, dar, la sfârşit, ea devine mult mai pragmatică şi cei doi sunt indisociabili.
Adevărata problemă a acestui roman destul de filosofic este cea a libertăţii şi a dragostei, problemă la care Eric-Emmanuel Schmitt se fereşte să răspundă, lăsând cititorul să reflecteze. Ca de obicei, este vorba de un roman foarte erudit, într-o scriitură teribil de modernă, Tristan şi Isolda trecând prin Dom Juan, cristalizarea stendheliană şi freudiană. Există bineînţeles magnifice pagini despre dragoste şi o parte atât de frumoasă încât îţi aduce lacrimi în ochi.
Iată ce scrisori îşi trimit cei doi iubiţi pe e-mail.
Louise, Pielea oboseşte, spiritul nu. Dacă trupurile noastre se atrag mai puţin, dacă şoldurile noastre nu mai simt atât de tare nevoia să se înlănţuie… nu înseamnă că gândul meu te-a alungat, în niciun caz. Astăzi, de pildă, m-am gândit să-ţi povestesc chestiile caraghioase care mi s-au întâmplat, mi-am dorit să împart cu tine cartea, filmul sau muzica pe care le-am descoperit, ţi-am pus nişte întrebări, ţi-am dat nişte răspunsuri, ţi-am dăruit surâsuri, suspine, excalmaţii, pe scurt, nu ne-am părăsit nciodată.
În realitate, bănuiesc că senzualitatea este la fel de superficială ca şi epiderma de care se foloseşte. Tu domneşti mult dincolo de spasme. Încrustată deplin în mine, mai mult decât ar fi putut-o reuşi o simplă anatomie atrăgătoare, mi te-ai întipărit în imaginaţie, în viitor, în amintiri. Da, dacă pielea se deteriorează, se ridează, se usucă, spiritul se întăreşte. Prietenia este continuarea logică a unei iubiri adevărate.
Adam, dacă prietenia e patul de moarte al iubirii, atunci urăsc prietenia…
Prietenia după dragoste m-ar umili. Nu mă tentează să reamenajez o imensă pasiune într-o mică garsoneiră cordială, prefer pur şi simplu să mă trezesc în stradă. Louise.
Eric-Emmanuel Schmitt, observator minuţios şi lucid al capriciilor inimii, reuşeşte să transpună în acest roman epistolar, cu fine şi surprinzătoare nuanţe, parcursul plin de capcane al unei legături amoroase tipice pentru vremurile noastre.
„În Elixirul dragostei m-a interesat mai ales distincţia dintre dorinţă şi sentiment. Cred că, în privinţa iubirii, problema constă în faptul că denumim cu acelaşi cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinţei şi cel al sentimentului. La graniţa dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracţia fizică şi dragostea, se nasc marile noastre poveşti, nu întotdeauna fericite”, amintea Eric-Emmanuel Schimtt.
Vă aşteptăm la Libraria Humanitas de la Cişmigiu joi, 12 februarie, de la ora 19.00, pentru lansarea unui nou roman de Eric-Emmanuel Schmitt, Elixirul dragostei.
Am putea spune că este un roman strălucitor şi o lectură extrem de savuroasă
Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei premii Molière, Variaţiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiştilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franţa şi în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Partea celuilalt (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum şi eseul Viaţa mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul Invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahimşi florile din Coran (2001), Oscar şi Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrăşa (2009) şi Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a patru volume de nuvele şi povestiri: Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, şi Cei doi domni din Bruxelles (2012). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în faţa oglinzii, în 2013, Papagalii din Piaţa Arezzo şi în 2014, dipticul Elixirul dragostei şi Otrava iubirii. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii şi distincţii literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărţile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi.
Billie
Anna Gavalda este autoarea bestsellerurilor internaţionale O iubeam şi Împreună.
Billie şi Franck zac pe fundul unei prăpastii, într-o văgăună din Munţii Cevennes, iar Franck şi-a pierdut cunoştinţa. Ca să-şi salveze cel mai bun prieten, alături de care a trecut prin lungul şir de peripeţii ce a fost viaţa lor de până atunci, Billie face singurul lucru care-i trece prin cap: îi tine steluţei ei norocoase o pledoarie însufleţită, dezarmant de sinceră şi adesea ireverenţioasă în favoarea prieteniei lor. Îi povesteşte cum au reuşit să se scoată unul pe celălalt de pe fundul prăpastiei care fusese copilăria lor din „lumea a patra”, marcată, pe de o parte, de un tată intolerant şi cu idei extremiste şi o mamă abrutizată de băutură şi, pe de alta, de mizeria unei vieţi trăite lângă groapa de gunoi, într-o familie abuzivă şi nepăsătoare. Îi descrie micile explozii de fericire şi frumuseţe aduse de muzică sau cărţi, dar şi rănile de nevindecat provocate de oameni, capriciile şi greşelile fiecăruia şi curajul de a-şi lua viaţa în propriile mâini, construind, cu o tandreţe stîngace şi un umor exuberant, uneori deocheat, un manual de supravieţuire prin iubire.
„Billie, Billie a mea, această micuţă prinţesă a copilăriei spulberate care-şi croieşte drum prin viaţă cu o puşca de vînătoare într-o mînă şi fluturînd Cu dragostea nu-i de glumit în cealaltă, este cel mai frumos lucru care mi s-a întîmplat în viaţa mea de scriitoare”, scria Anna Gavalda.
„Plin de sensibilitate, simpatic, prietenos, Billie este o revelaţie, un roman incredibil de delicat, cel mai bun de până acum al Annei Gavalda”, comenta France 2.
„Precizia, tandreţea cu care îşi tratează personajele, simţul detaliului şi un amestec năucitor de nostalgie şi bucurie: iată calităţile ce fac din Anna Gavalda o scriitoare atât de rară”, nota cronicarul de la Le Figaro.
„Exuberanţa molipsitoare şi bucuria copilărească de a trăi ale Annei Gavalda sunt irezistibile”, se preciza în Marie Claire.
Scriitoarea Anna Gavalda
Anna Gavalda s-a născut la 9 decembrie 1970, în Boulogne-Billancourt. Mărturiseşte că îşi petrece în fiecare dimineaţă câte trei ore scriind „pentru adulţii care trebuie să fie treziţi din somn”. În 1998 a câştigat trei premii întâi la trei mari concursuri de proză: Melun, Saint-Quentin si Issy-les-Moulineaux. Un an mai târziu i-a apărut volumul de povestiri Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva (Polirom, 2006), vândut în Franţa în sute de mii de exemplare, tradus în treizeci şi şase de limbi şi distins cu Le Grand Prix RTL–Lire 2000.
Acesta a fost urmat, în februarie 2002, de romanul O iubeam (Polirom, 2003, 2014), cu un uriaş succes de public (peste 250.000 de exemplare vândute în primele opt luni de la apariţie), iar în 2005, de romanul Împreună (Polirom, 2005, 2011, 2014), ajuns imediat pe listele de bestselleruri din toata Europa. A mai publicat o carte pentru adolescenţi, 35 de kilograme de speranţă (2002), romanul Cea care alină (2008; Polirom, 2008), care analizează existenţa solicitantă şi extenuantă a omului contemporan, cât şi romanul Darul unei zile (2009; Polirom, 2010).
O iubeam, un alt roman al Annei Gavalda, se dovedeşte o lectură fascinantă. După monologul interior, iată că a venit timpul romanului interior.
„Cu scriitura sa simplă şi clară asemenea unui desen de Sempe, precum şi cu vioiciunea sa înnăscută, Anna Gavalda a dat o lovitură de graţie romanului francez contemporan. Un adevărat tur de forţă, dialoguri tensionate, ca într-un meci de box în care cei doi adversari se prăbuşesc în final, cu ochii învineţiţi, unul în braţele celuilalt.”
„Naraţiunea Annei Gavalda este, înainte de toate, formidabil de simplă, de o subtilitate aproape magică. Vocea autoarei ne susură în urechi asemenea unei conversaţii intime. Anna Gavalda ne înfăţişează viaţa aşa cum este – cu întrebările şi impasurile ei, ca o sală plină de oglinzi înşelătoare.”
”Palatul Luvru, piramida, Piaţa Concorde, bulevardul Champs-Elysées, mă uitam la el cum le admira şi aveam impresia că îi văd pe Wendy şi pe frăţiorii ei cum survolau Londra cu Peter Pan. Nu mai ştia unde să întoarcă ochii, aşa de tare se minuna de toate.
Oamenii, felul lor de a se îmbrăca, de a traversa cum aveau chef, de a dansa printre maşini, de a vorbi tare, de a râde între ei, de a merge repede…
Oameni aşezaţi pe terasele cafenelelor, care ne priveau zâmbind cum treceam, oameni super şic sau în costum de birou, care făceau picnicuri pe băncile din Grădina Tuilleries sau se bronzau pe malul Senei cu servietele diplomat pe post de pernă, oameni care citeau ziarul în picioare, în autobuz, cei care treceau prin faţa coliviilor de pe cheiul Cutare fără să-şi dea seama măcar că erau peruşi înăuntru, într-atât părea mai interesantă viaţa lor decât peruşii, cei care vobeau, râdeau sau se enervau la telefon în timp ce pedalau la soare sau cei care intrau sau ieşeau din buticuri super stilate fără să cumpere nimic ca şi cum ar fi fost ceva normal. Ca şi cum vânzătoarele ar fi fost plătite tocmai pentru asta, ca să zâmbească strângând din dinţi.
O, vai, da… Toate astea înseamnă tone de emoţii pentru Franckie al meu şi parizienii primăvăratici erau Gioconda lui personală”.
Billie, noul roman al Annei Gavalda este formidabil, ”el traversează o istorie frustă, în care tinerii îşi amintesc adesea că limba franceză este frumoasă”, se confesează scriitoarea.
Regina desculţă
Prin acest roman, Ildefonso Falcones ne propune o călătorie într-o epocă captivantă, dominată de prejuecăţi şi intoleranţă.
Este povestea a două femei care, fără alte arme decât curajul şi demnitatea, luptă pentru libertatea lor şi a bărbaţilor pe care ele îi iubesc, în Spania secolului al XVIII-lea.
În ianuarie 1748, Caridad, o negresă de curând slobozită din sclavie, rătăceşte pe străzile Sevillei şi o întâlneşte pe Milagros Carmona, o tânără ţigancă din regiunea Triana, prin ale cărei vene curge sângele rebel al rasei sale. Cele două devin prietene nedespărţite şi între sarabande şi fandango, ţiganca îi mărturiseşte noii sale prietene că îl iubeşte pe chipeşul şi arogantul Pedro Garcia, dar că familia ei se opune acestei iubiri din cauza unor resentimente străvechi. La rândul ei, Caridad încearcă să-şi înăbuşe sentimentele penru Melchor Vega, un bărbat sfidător şi seducător care luptă pentru onoarea neamului său.
”În fundătură, pe când copiii apoape goi încercau să-şi întreacă părinţii, Ana şi Milagros încinseseră o sarabandă veselă împreună cu două rude din familia lui José Aldecarmona. Mamă şi fiică, una alături de cealaltă, zâmbind când li se încrucişau privirile, se frânseră din mijloc şi se jucară cu senzualitatea trupurilor în ritmul chitării şi al cântului. José, la fel ca atâţia alţii privea, le însoţea cu jaleos.
Prin fiecare mişcare de dans, ca într-o izbucnire, femeile îi aţâţau pe bărbaţi, îi întărâtau din priviri propunându-le o iubire imposibilă. Se apropiau şi se depărtau, se roteau în jurul lor în ritmul impudic al şoldurilor, fălindu-se cu sânii exuberanţi ai mamei, fragezi ai fiicei. Amândouă dansau ţanţoşe, ridicând braţele deasupra capului sau fluturându-le în lături; eşarfele pe care Milagros le purta la încheieturi căpătau viaţă proprie în aer.
Câteva femei, în cor, acompaniau chitarele cu castaniete sau dairele, mulţi ţigani însoţeau cu jaleos voluptuozitatea celor două femei. Câţiva nu izbutiseră să-şi stăpânească o privire plină de dorinţă când Ana apucă poalele fustei cu mâna dreaptă şi dansă în continuare dezvelindu-şi pulpele şi picioarele desculţe”.
Ildefonso Falcones, de profesie avocat, este unul dintre cei mai cunoscuţi autori de romane istorice din Spania, cu peste şapte milioane de exemplare vândute în toată lumea.
Primul său rolman, Catedrala mării, a devenit un bestseller internaţional la scurt timp după publicare, fiind apreciat atât de cititori şi de critici şi publicat în 48 de ţări, şi Mâna Fatimei. A fost recompensat cu mai multe premii, printre care Euskadi de Plata pentru cel mai bun roman în castiliană, Premiul Fundacion Jose Manuel Lara pentru cel mai vândut roman şi prestigiosul premiu italian Giovanni Boccaccio pentru cel mai bun autor străin.
Marea petrecere
Marea petrecere este un roman de dragoste. Este povestea iniţierii în iubire ca o falsă încercare de salvare a sufletului. Este o rătăcire în labirintul vieţii, o carte în care moartea este un bun pretext pentru a învăţa lecţia iubirii, căci dispariţia fiinţelor iubite ne împinge să trăim viaţa cu şi mai mare pasiune. Pentru a umple golul. Pentru a întârzia (într-o amăgire!) propriile suferinţe şi apropierea sfârşitului. Marea petrecere este şi povestea eşecului existenţial al unei familii din România legate nu prin iubire, ci prin suferinţa generată de o boală fără speranţă, fără scăpare, dar şi povestea eşecului unei societăţi, răvăşită de minciună şi corupţie, roasă de un cancer pe care oamenii îl acceptă resemnaţi, ei înşişi contaminaţi de aceeaşi boală. Aşa încât aproape nimeni nu mai ştie cine este pacientul care trebuie salvat: omul sau societatea?
”Lucru care frapează imediat când rosteşti numele lui Petre Barbu e neafilierea la niciuna dintre direcţiile (era să zic găştile) literare de azi care îi repugnă. Jurnalist de profesie, prozatorul şi dramaturgul a preferat să păstreze o distanţă profilactică faţă de lumea culturală nu doar zgomotoasă, ci, din multe puncte de vedere, uniformizantă.
Până într-atât e de înstrăinat Petre Barbu de mediul autohton, încât am auzit colegi întrebându-se dacă nu cumva s-a mutat în Occident. Ce-i drept, acest autoexil e benefic scriitorului atât ca strategie de menţinere a cotei de interes (când Petre Barbu se întoarce la literatură înseamnă că are ceva de spus), cât şi ca premisă de indepedenţă creatoare. Nu-i greu de observat că prozatorul format în albia optzecismului renunţă aproape total la mărcile stilistice livreşti pentru o proză ancorată în cotidianul românesc al tranziţiei”, scrie Alex Goldiş.
”Tot ce am scris în această carte este povestea eşecului meu. Pentru că n-am putut să salvez, să iubesc, să înţeleg ori să alin suferinţele celor din jurul meu. Cred că orice eşec se plăteşte.
De aceea, cred că trebuie să plătesc pentru neputinţa mea, despărţindu-mă de cei care m-au iubit. Scrisul meu, de această dată, vrea să închidă o uşă”, scrie autorul.
Petre Barbu este ziarist. A debutat cu volumul de nuvele Tricoulportocaliu fără număr de concurs. Au urmat romanele Dumnezeu binecuvântează America, Ultima tresărire a submarinului legionar, Blazare, un volum de Teatru, unul de schiţe şi nuvele intitulat Până la capătul liniei.
În 2003 a obţinut premiul Cea mai bună piesă românească a anului, UNITER, pentru Tatăl nostru care eşti în supermarket.
Patru schiţe din volumul Până la capătul liniei – Gerul iubirii, Rolul vieţii mele,La o crâşmă din Fundeni şi Vai, sărmanul tată – au fost montate într-un spectacol radiofonic realizat de Attila Vizauer.
”Apoi am spus că iubesc o femeie. Şi atunci am văzut-o zâmbind şi ochii i-au strălucit. Olga, sora mea fără noroc, care rămăsese fată bătrână, care nu fusese curtată de niciun bărbat, sau poate fusese, dar mi-a ascuns. Sau poate a vrut să-mi povestească, dar n-am fost atent. Sau nu m-a interesat. Habar n-aveam de viaţa ei. Toţi aveau dreptate să mă judece. Nici măcar nu ştiam dacă Olga avusese vreodată vreun iubit, dacă tânjise după căldura unui suflet pereche, dacă iubise. Văzusem în Olga doar infirmiera ta, dragă mamă, şi menajera tatălui meu. Văzusem în Olga doar funcţionarul sobru şi conştiincios de la Institutul de Statistică. Dar n-o văzusem femeie. I-am mărturisit în acea noapte că o iubesc pe Manuela, o femeie frumoasă, blondă, cu un corp de amforă. Am minţit-o că iubesc o femeie pentru ca s-o readuc la viaţă cu iubirea mea”.
