Acum 40 de ani, tot în preliminariile pentru un turneu final de campionat mondial au avut loc două evenimente care se pot repeta în această seară. Unul dintre ele este legat de echipa României.
Un 9-0 degeaba
Înaintea ultimei etape din preliminarii, situaţia din grupa a 4-a era următoarea:
1. R.D.Germană 5 4 0 1 14-2 8
2. R.S. România 5 3 1 1 8-4 7
România juca acasă cu Finlanda, echipă din ultimul pluton valoric din Europa, iar RDG juca în deplasare în Albania, şi ea o echipă de calibrul Finlandei, dar autoarea unei uriaşe surprize în 1967, când a terminat la egalitate, 0-0 cu RFG, la Tirana. Şi România, dar şi RDG erau echipe valoroase, dar la Berlin (cel de Est), RDG ne-a bătut cu ajutorul arbitrului. Şefii fotbalului românesc sperau într-o minune, adică într-un egal la Tirana şi într-o victorie la 9 goluri diferenţă la Bucureşti. Pe canale diplomatice discrete s-au făcut promisiuni privind recompense pentru Albania, dacă îi încurca pe cei din Germania comunistă. La Bucureşti situaţia a fost rezolvată foarte simplu. Avem nevoie de un 9-0 ca să depăşim la golaveraj RDG (în cazul unui egal), am câştigat cu 9-0 (scorul record din istoria naţionalei României). Este adevărat, în afară de cei care au evoluat pe stadion, se pare că au mai contribuit la scorul fluviu şi foarte multe rude de salam de Sibiu, multe recipiente de „ochii lui Dobrin” (ţuică de prune din zona Argeşului) şi unele produse textile dintr-o fabrică specializată în exporturi. În teren meciul s-a disputat în data de 14 octombrie 1973, deci acum 40 de ani şi o zi.
Din păcate, albanezii n-au rezistat în faţa nemţilor socialişti, chiar dacă au egalat în min.15, după ce au primit gol în minutul 5 şi au ţinut…România în viaţă încă 20 de minute. Scorul final a fost de 4-1 pentru RDG, dar albanezii s-au bătut ca leii până au primit al 3 gol în minutul 62. De menţionat că meciul s-a jucat pe 3 noiembrie 1973, deci după 9-0 de la Bucureşti. Pe atunci regulile UEFA şi FIFA nu erau deloc stricte şi ultimele meciuri nu se jucau în aceiaşi zi şi la aceiaşi oră, ca acum.
Acum, România se află într-o situaţie relativ similară. Dar mai avantajoasă. Concurenţa, Turcia, joacă contra unei puteri a fotbalului mondial, iar la Bucureşti, un scor fluviu poate asigura calificarea la baraj.
Coşmarul polonez
Pe 17 octombrie 1973 este o zi pe care englezii nu ţi-o amintesc cu plăcere. Pe Wemblei (cel „vechi” şi care emana din toate unghiuruile un parfum de istorie a fotbalului) se întâlneau într-un meci decisiv, Anglia şi Polonia. În grupă situaţia era următoarea:
1. Polonia 3 2 0 1 5-2 4
2. Anglia 3 1 1 1 2-3 3
3. Wales 4 1 1 2 3-5 3
Anglia era una dintre marile puteri mondiale dun fotbal, chiar dacă trecuseră 7 ani de la câştigarea singurului titlul mondial din istorie, echipele de club erau printre cele mai puternice din Europa (În 1972, Tottenham Hotspurs şi Wolverhampton Wanderers jucau finala Cupei UEFA – pe atunci o competiţie mai tare decât urmaşa ei, Europa League, în 1973, Liverpool câştiga de asemenea Cupa UEFA, Derby Couty ajungea până în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, iar Leeds United juca finala Cupei Cupelor), lotul britanicilor era format din jucători de top, iar antrenor era Alf Ramsey, cel care câştigase mondialele din 1966.
De cealaltă parte, Polonia nu se putea lăuda decât cu un 5-6 contra unei Brazilii puternice la mondialele din 1938 de atunci nu a mai câştigat vreo grupă de calificare şi cu un titlu olimpic în 1972, unde a trecut de echipa olimpică a URSS şi de cea olimpică a Ungariei în finală, dar jucând cu prima reprezentativă. (La olimpiadă nu mai puteau fi utilizaţi jucători, chiar şi amatori – vorba vine la echipele socialiste – care au jucat la turnee finale ale campionatelor mondiale. URSS a avut o echipă de tineret, iar Ungaria o echipă „B” şi de tineret, marile vedete, Albert, Bene, Varga sau Rakoczi jucând la mondialele din 1966).
Nimeni nu dădea vreo şansă polonezilor, toată lumea considera o formalitate meciul, singura necunoscută fiind diferenţa de scor în favoarea Angliei. Şi totuşi, pe Wembley s-a produs minunea: meciul s-a încheiat la egalitate, 1-1, şi punctul scos de polonezi s-a datorat exclusiv portarului Jan Tomaszewski, care a apărat magistral, scoţând 14 mingi pe care „scria gol”. Eliminarea Angliei a ţinut capul de afiş al presei sportive din întreaga lume, mai bine de două săptămâni, ajungându-se şi până la a compara acest egal cu marea ruşine de la mondialele din 1950, când amatorii din SUA au învins cu 1-0 stelele Albionului.
În această seară Anglia şi Polonia sunt din nou faţă în faţă. 50% din scenariul de acum 40 de ani este însă altul. Ca şi în 1973, pentru a se califica, Anglia are nevoie de o victorie. În schimb, pentru polonezi meciul nu mai are nicio miză. Şi, în plus, chiar dacă este golgheter în Germania, Lewandowski este sub Lubanski, iar „Kuba” Blaszczykowski este la o distanţă de ani lumină de ceea ce era Kasimir Deyna. Se va repeta oare scenariul horror de acum 40 de ani fără două zile? Pentru orice „ eventualitate”, Daily Mail a publicat luni un amplu interviu cu Jan Tomaszewski, reîntors după 40 de ani la „locul crimei”, de această dată în calitate de comentator al unui post tv polonez.
P.S.: Cu doar doi ani înainte, pe 19 octombrie 1971, acelaşi Jan Tomaszewski, încasa în doar 30 de minute 3 goluri pe „23 august” într-un extraordinar Rapid – Legia Varşovia 4-0 în Cupa UEFA, şi era schimbat după ce a scos pentru a treia oară mingea din plasă, pierzându-şi definitv postul la cea mai titrată echipă din Polonia, fiind chiar şi transferat la mai modesta LKS Lodz, unde şi-a relansat cariera, formân alături de Sepp Meyer, Dino Zoff şi Enver Maric, „careul de aşi” al portarilor din deceniul 7 al secolului trecut.
