Toată lumea s-a grăbit să îi compare pe cei doi de parcă ar fi fost vorba de două mere pe aceeaşi cracă sau de doi alergători pe culoare paralele. Adică, vai, Doamne, ce diferenţă între doi preşedinţi! Ce lord a fost neamţul şi ce poamă, românul! După 1990, comparaţiile ne-au cam omorât. Mereu am făcut trimitere la democraţia de peste Ocean. Evident, ca reper la ce încropeam noi. Ba am şi importat tot felul de practici şi modele care au produs pe sol românesc rezultate catastrofale. Comparaţia cea mai banală şi folosită în fiecare tavernă şi cafenea este cea între nivelul „ălora” de trai şi al nostru. Compară cineva munca? Dar instituţiile? Mă refer nu la denumiri şi la funcţii, ci la deceniile şi secolele stoarse pentru a ajunge la stadiul actual. Noi am vrea un preşedinte care să demisioneze după prima mârlănie sau după primul credit (din păcate nici ăla cu îngheţata nu a fost sută la sută în ordine!). Sau prima casă învârtită ca la alba-neagra. Asta după ce în toţi anii de tranziţie valorile statului comunist au trecut în proprietate privată ca într-un spectacol de jonglerie dat de un circ eşuat la mahala. În România nu există obiceiul demisiei. Secole la rând a funcţionat doar descăpăţânarea. Şi foarte rar, fuga. În secolul 20 am mai introdus şi împuşcarea. La colţ sau în faţa plutonului. Cine a fost mai tare în Guvernul României a demisionat vreodată? Aerianul de Ciorbea! În rest, toţi au insistat până la epuizare.
Fostul cancelar al Germaniei şi-a vândut casa pentru a plăti o daună de câteva milioane de mărci. Pentru ce? Pentru nişte fonduri folosite incorect în politică. Câte prostii n-au spus Mircea Toader, Ioan Oltean, Sorin Blejnar sau Roberta Anastase şi aşa mai departe, ca să nu revin neapărat şi la miile de morţi invocate de Mircea Ciumara, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Cum să demisioneze Traian Băsescu atâta vreme cât la grosolăniile fratelui său n-a avut decât hăhăieli sau galeşe priviri spre Lună? Cum să demisioneze preşedintele României la o înjurătură de presă când el nu a roşit nici la abuzurile grosolane comise la adresa unor miniştri, nici la exprimările de mahala pe seama unor parlamentari, miniştri sau jurnalişti? Şi nu a făcut-o niciodată pentru că România nu are instituţiile care să-l ia la 13-14 şi care să îl oblige să se întoarcă în pătrăţica definită de Constituţie sau să îl trimită la plimbare. În România, demolarea adversarilor este o practică de pe vremea altor domni, în România numărul celor care se ridică n-a crescut spectaculos. Anii de libertate abia au majorat cât de cât procentul celor care nu sunt dispuşi să mai înghită orice.
Comparaţia între demisia lui Christian Wulff şi situaţia lui Traian Băsescu este una de două vorbe şi trei păreri. Pe ce se baza puterea preşedintelui german şi pe ce se baza cea a Marinarului? Ce nobleţe are un demnitar german şi ce nobleţe are un apucat de putere din partea asta de lume?
Ce mă mir mai tare este că nimeni nu s-a grăbit să îl compare pe Al Nostru cu Bashar al-Assad. Nu de alta, dar felul în care a dirijat şi a folosit jandarmii împotriva demonstranţilor de la Universitate în acele seri de ciomăgeală cruntă ne-a arătat diferenţa dintre el şi Wulff şi asemănările sale cu aşa-zisul preşedinte de la Damasc.
De bună seamă că la sfârşit ar trebui adăugată şi o comparaţie între noi şi nemţi, dar şi una între noi şi sirieni!
