În pofida unor declaraţii care devin tot mai dure, am crezut că în cazul crizei iraniene nu se va ajunge la cea mai radicală dintre soluţii – războiul – şi mă făceau să cred acest lucru mai multe fapte: anul electoral prezidenţial american, caz în care nu se ajunge la atare implicări ale SUA decât dacă această ţară este afectată direct; anul electoral prezidenţial francez, context similar într-un fel celui american; anul electoral prezidenţial rus şi posibilitatea unor alegeri generale anticipate în Israel. Pe urmă, chiar şi în Israel, care ar putea fi implicat direct în această criză prin atacarea instalaţiilor nucleare iraniene, nu există unanimitate între diferitele componente ale conducerii ţării – guvern, serviciile de informaţii, armată etc. Nu în ultimul rând, speram ca din Teheran să vină semnale concrete în privinţa dorinţei de dialog constructiv şi cuprinzător asupra acestei probleme.
Cele de mai sus – şi altele – erau temeliile unor argumente care mă făceau să cred că, totuşi, nu se va ajunge la soluţia războiului. Acesta ar cuprinde în principiu două faze: prima ar consta în atacarea de către Israel a instalaţiilor nucleare iraniene, aşa cum a mai făcut în 1981, cu reactorul nuclear irakian de la Osirak, şi în 2007, cu instalaţiile nucleare siriene; or, acest atac ar duce automat la riposta militară de amploare a acestei ţări. Lucrurile nu s-ar opri aici întrucât în joc ar intra şi forţe militare americane sau britanice, şi poate nu doar acestea. Evident, am vorbit despre posibila schemă a evoluţiilor, dar, în realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, cu implicaţii uriaşe pentru zona afectată direct şi pentru întreaga lume. Cum spuneam, dată fiind gravitatea consecinţelor, am sperat, şi încă mai sper, că, parafrazând titlul unei piese a lui Jean Girodoux, război cu Iranul nu se face. Se pare că m-am înşelat, iar de acest lucru m-a convins ziarul „New York Times”, unul dintre cele mai prestigioase şi influente cotidiene americane, care, joia trecută, a publicat un amplu comentariu pe această temă în care autorul arăta că, deşi SUA se confruntă cu cele mai lungi două războaie din istoria lor, în Irak şi Afganistan, în care au murit 6.300 de militari americani şi s-au rănit 46.000, ele costând 3.000 de miliarde de dolari, rezultatele lor sunt decepţionante şi nesigure. Cu toate acestea, în aer pluteşte „miros de praf de puşcă”, iar de săptămâni bune discursurile privind declanşarea războiului împotriva Iranului frizează isteria. Israelul joacă o carte a escaladei, fluturând ameninţarea unei lovituri, retorica politicienilor americani devine tot mai belicoasă şi, ca reacţie, Iranul adoptă o atitudine sfidătoare. Există riscul ca Israelul şi Iranul să fie implicate într-un război în care care ar intra inevitabl şi SUA.
Nu este lipsit de importanţă de spus că s-ar putea să asistăm la o situaţie comparabilă cu cea care a precedat războiul din Irak, din 2003, şi ne putem întreba dacă mass-media nu exagerează în cazul progresului făcut de Iran în domeniul militar nuclear (amintim, în context, celebra scenă din Consiliul de Securitate, când secretarul de Stat al SUA, Colin Powell, arăta sălii şi lumii întregi un flacon ce, chipurile, conţinea probe că Bagdadul fabrica arme de distrugere în masă şi care, în realitate, avea apă chioară). Totuşi, remarcă ziarul citat, azi este o diferenţă: dacă, în 2003, Administraţia Bush prezenta Irakul drept o ameninţare iminentă, Administraţia Obama şi membrii de vază ai serviciilor de informaţii americane par să modereze ambiţiile războinice ale unora. Este citat gen. Martin Dempsey, şeful Statului Major Inter Arme, care crede că Teheranul nu ar fi decis încă să fabrice arma atomică şi ar fi prevenit Israelul că „ar fi destabilizator” să recurgă acum la o lovitură anti-iraniană. Graham Allison, specialist în probleme nucleare de la Universitatea Harvard, compară conflictul legat de programul nuclerar iranian cu „criza rachetelor sovietice din Cuba la ralanti”. Cum fiecare tabără, deja în pragul apoplexiei, nu dispune decât de informaţii fragmentare, faptul agravează pericolul unor consecinţe devastatoare. Când privim Iranul, Israelul şi SUA , continuă el, avem impresia că PĂRŢILE ALUNECĂ SPRE COLIZIUNE, LENT, DAR ÎN MOD INEXORABIL (subl. ns.).
Tot în comparaţie cu războiul din Irak există o altă diferenţă: locul central jucat de Israel, care consideră eventualitatea unei arme nucleare la Teheran drept o ameninţare directă la existenţa sa şi a avertizat că instalaţiile nucleare iraniene ar putea fi duse la mai mari adâncimi aşa încât nu ar mai putea fi atinse de bombardierele străine. Cum se ştie, poziţia Israelului are un impact politic în SUA, aproape toţi candidaţii la învestitura republicană se înghesuie să ameninţe Iranul şi să se prezinte ca protectori ai Israelului. Şi 58% dintre americani ar aproba o intervenţie în Iran, deşi ţara este în război de peste un deceniu, ei crezând că în cel viitor lucrurile vor fi mai bune decât cele precedente. În schimb, conducerea militară şi cea a serviciilor de informaţii s-au chinuit în mod discret să tempereze retorica agresivă a politicienilor în cazul programului nuclear iranian, ei exprimându-şi în cadru oficial temerile că Iranul are intenţia să fabrice arma nucleară. Unii analişti cred că echipa lui Obama se află azi „la intersecţia diferitelor curente ale opiniei publice americane asupra Iranului” – ea se opune cu fermitate unui Iran dotat cu arma nucleară, respingând, totodată, opţiunea militară şi înăsprind sancţiunile. Dar, în preajma alegerilor din noiembrie, discursurile incendiare se vor înmulţi, chiar dacă e vorba de o problemă atât de complicată.
În paralel, la faţa locului, în Golful Persic, de pildă, pregătirile de război continuă în ritm susţinut, Pentagonul dorind să preîntâmpine orice tentativă iraniană de a bloca strâmtoarea Ormuz. Aceasta are 63 km lungime, 40 km lărgime; prin ea tranzitează 35-40% din petrolul mondial; 2.400 de petroliere trec anual de-a lungul coastei iraniene. Pe de altă parte, la Moscova se constată o multiplicare a avertismentelor privind „consecinţele catastrofale” ale unui atac împotriva Iranului, calificând drept „invenţii” ideea că Iranul ar fi capabil să fabrice arma nucleară. De asemenea, în preajma revenirii sale la Kremlin, Vladimir Putin a lansat un atac foarte dur la adresa Vestului, acuzând marile puteri occidentale în frunte cu SUA că vor să schimbe regimul politic din Iran. Cu toate acestea, pe zi ce trece, retorica războiului pare să câştige teren în zonele implicate direct, unde se invocă un pericol ipotetic, dar se neglijează sistematic implicaţiile reale uriaşe ale unui nou război în Orient, şi nu doar acolo.
