Să începem cu imaginea ei ce se apropie mai mult de cea a unui model de la „Vogue”: o superbă blondă, cu un păr ca de mătase, cu ochii de un albastru spre violet, cu un aer fragil şi puternic în acelaşi timp. Este seducătoare, inteligentă, vorbeşte şase limbi, iubeşte filmele, citeşte enorm. Cultura muzicală solidă, cunoaşterea perfectă a stilurilor, muzicalitatea, puternica personalitate a artistei, ca şi eleganţa prezenţei scenice i-au permis să abordeze cu acelaşi succes un repertoriu divers. Este fermecătoare, este ca un magician care-ţi ia minţile preţ de minute în şir, creându-ţi iluzia că parcurgerea drumului nu se poate face decât împreună.
A absolvit Conservatorul din Bucureşti în 1989, la clasa Georgetei Stoleriu, şi s-a perfecţionat la Weimar cu Lori Fischer şi la Viena, cu Renata Scotto.
Cu un nume deja consacrat pe marile scene ale lumii, mezzosoprana Ruxandra Donose a abordat de-a lungul timpului roluri din cele mai variate, ce au dezvăluit calităţile sale artistice de excepţie. În 1991 se lansează pe orbita internaţională în urma obţinerii a două premii, la München şi Anderson (SUA), debutând pe scena de la Basel şi, apoi, la Staatsoper Wien. A fost începutul unui drum ce avea s-o poarte pe toate meridianele, de la „Royal Opera Covent Garden”, Opera „Bastille” şi „Opera Mare” din Paris, „Deutsche Oper” Berlin, „Semper Oper” Dresda, Opera din Hamburg, Opera din Zürich, Teatro „Regio”, Teatro „La Fenice”, Veneţia, teatrele de Operă din Helsinki, Copenhaga, Filarmonica din München. Peste ocean a cântat la „Metropolitan Opera” şi „Carnegie Hall” din New York, „San Francisco Opera”, „San Francisco Symphony”, „Chicago Symphony”, „Boston Symphony”, „Los Angeles Opera”, „Los Angeles Philharmonic”, „Phildalephia Opera Company”, „Pittsburg Symphony”, „Atlanta Symphony”, „Cincinnati Opera”, „Toronto Opera Company”, „Orchestre Symphonique” din Montreal şi altele, ajungând până la Tokyo, Kyoto, Hiroshima, Beijing, Shanghai sau Hong Kong. Peste 50 de roluri principale de operă, tot atâtea piese de rezistenţă din repertoriul vocal-simfonic, sute de lieduri.
The Making of the Fly
– Cum se construieşte o carieră?
– Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat şansa să trăiesc atâtea existenţe. O carieră se construieşte nu numai prin talent, dar şi prin muncă, şi prin oamenii pe care îi întâlneşti. Până la urmă este o problemă de destin. Nu e uşor să fii dezrădăcinat. Trebuie să-ţi găseşti un echilibru şi să-ţi impui să răzbeşti.
– Ultima dată când ne-am întâlnit, erai înaintea premierei de la Paris cu pelicula „Musca”, într-o companie selectă, în regia lui David Cronenberg (cunoscut pentru filme precum „The Brood”, „Naked Lunch”, „M. Butterfly”, „Crash”, „eXistenZ”, „A History of Violence”, „Eastern Promises”), cu orchestra dirijată de Placido Domingo, scenariul, Dante Ferretti (distins cu nenumărate premii, inclusiv pentru „Aviatorul), şi, bineînţeles, cel care a compus special pentru tine muzica, Howard Shore (recompensat cu „Oscar”, „Golden Globe” şi mai multe „Grammy” pentru coloana sonoră din trilogia „Stăpânul Inelelor”, „Tăcerea mieilor”, „Philadelphia”). Alături de tine a evoluat bas-baritonul canadian Daniel Okulitch. Cum ţi-a ieşit filmul?
– A fost o experienţă foarte interesantă. David Cronenberg, care este un regizor de film absolut senzaţional, a luat cunoştinţă practic cu opera prin acest spectacol, ca şi Howard Shore, care, în momentul în care s-a hotărât să scrie o operă pe acest film, mi-a ales vocea ca model pentru a compune rolul Veronica Quaife. În luna august a anului trecut a apărut pe „ARTE” un documentar foarte interesant, „Decouvrir un Opera” sau „The making of the Fly”, care a arătat tot procesul de creaţie al unei opere noi din punctul de vedere al fiecăruia şi acolo se vede cum ne-a reuşit. Premiera mondială a avut loc la Paris, după câte ştiţi, şi apoi ne-am dus cu şase spectacole într-o premieră americană, la Los Angeles.
– Cum ţi s-a părut graniţa dintre operă şi film?
– Este o mare diferenţă între operă şi film. Opera se desfăşoară pe scenă şi are nevoie de accente dramatice mai accentuate decât cele de pe ecran. De multe ori, îmi aduc aminte şi de situaţii trecute în care am lucrat cu regizori de film la spectacole de operă, aceştia îmi spuneau: „Aici e un gros-plan. Aici trebuie să vii în faţă”. Noi nu suntem niciodată în prim-plan pe scenă decât prin acţiune sau prin voce. Deci prim-plan este o acţiune în plus. Nu înseamnă că totul se opreşte pe loc şi camera îţi arată cele mai fine schimbări ale fizionomiei. Este o diferenţă enormă şi cred că David Cronenberg a fost foarte bucuros să aibă în scenă artişti cu experienţă cum sunt eu şi la pupitru pe Placido Domingo, specialişti care au putut să compenseze lucrurile de scenă pe care Cronenberg încă nu le ştia. În acelaşi timp, însă, el are un ochi extraordinar, care vede imediat ce funcţionează şi ce nu funcţionează şi ne-am completat foarte bine.
Alături de echipa din Musca
– Placido Domingo, care a împlinit zilele trecute 70 de ani, vorbea şi el despre experienţa formidabilă pe care a avut-o cu „Pablo Neruda”, operă făcută după pelicula „Il Postino”. Cum a fost colaborarea cu acest titan, Placido Domingo?
– Deşi l-am avut de multe ori ca partener de scenă, a fost prima dată când am colaborat cu el în calitate de dirijor şi, mai ales, a fost ceva neobişnuit şi pentru el să dirijeze o operă modernă. Cred că lucrul cel mai dificil pentru noi toţi a fost să intrăm în această partitură care la prima vedere părea foarte simplă, dar care, mai ales în final, era extraordinar de dificil compusă. Trebuia să ne transformăm oarecum minţile în nişte mici computere şi ceea ce Placido Domingo a reuşit extraordinar a fost că pe deasupra acestui computer n-a uitat că trebuie să facem muzică. Era impresionant că, uneori, vorbind despre anumite fraze, încerca să le cânte. Într-o sală de repetiţii, obosit, transpirat, încercând să respiri, să creezi această muzică nouă, dintr-odată se aude vocea lui Placido Domingo lângă tine, cu fraze care căpătau pe loc un sens revelator. Din punct de vedere muzical şi vocal, acesta a fost o mare inspiraţie.
– Acum câteva zile ai avut un răsunător succes la Viena cu „Stabat Mater”, de Gioacchino Rossini.
– A fost un concert la Wiener Konzerthaus, cu soprana Anna Netrebko, tenorul Colin Lee, un tenor rossinian în plină ascensiune, şi cu basul John Reilly, un quartet de foarte fină calitate, sub bagheta lui Karel Mark Chicon. Cu Anna am cântat de mai multe ori. Pe scenă în „Romeo şi Julieta”, deci în „Capuleti e Montecchi” de Bellini, ea fiind Julieta, eu fiind Romeo, şi în concerte, la Festivalul din Cortona în Italia şi la Moscova, într-un concert de arii şi duete. Este o mare cântăreaţă şi ceea ce mă bucură enorm este faptul că, dincolo de frumuseţea ei, este şi o persoană extrem de simpatică, de naturală, de deschisă. Ne înţelegem foarte bine.
Roluri în premieră, opere rare
La Festivalul de la Cortona, alături de Anna Netrebko, Dimitri Hvorostovsky şi Teodor Currentzis
– Punctează câteva dintre realizările tale, pe care le consideri semnificative în anul care a trecut.
– A fost un an plin. Am avut câteva debuturi în roluri importante, poate cel mai semnificativ a fost cel de la Deutsche Oper Berlin cu rolul Dona Elvira din opera „Don Giovanni” de Mozart. Este un rol foarte dificil şi din punct de vedere vocal, şi din punct de vedere actoricesc, la graniţa vocii între mezzosoprană şi soprană. Împreună cu regizorul Roland Schwab am descoperit în această femeie valenţe extraordinare ale unei iubiri adevărate, ale unei personalităţi puternice. Un semn de forţă interioară să poţi iubi fără să primeşti ceva în schimb. Acest rol este cântat de cele mai multe ori de către soprane, dar ele au oarecum dificultăţi în registul mezzo, iar mezzosopranele trebuie să aibă un registru înalt foarte comod pentru a-l aborda. Este de altfel o decizie din ce în ce mai frecventă a regizorilor, care având cele trei doamne ale lui Don Giovanni caută o diferenţă de culoare în voce, între ele. Şi pentru că Dona Elvira este cea mai temperamentală şi cu cea mai multă personalitate, îi revine rolul de mezzosoprană. Din punct de vedere actoricesc, există riscul de a aluneca foarte uşor în nişte clişee. Deşi în mod foarte deosebit, este acelaşi lucru ca la „Carmen”. Sunt roluri pe care lumea le cunoaşte într-un anumit fel şi când le abordezi într-o manieră nouă, încerci să le dai o formă mai reală şi mai vie. A fost apoi partitura cu Orfeu din „Orfeu” de Gluck. Aria vestită, „J’ai perdu mon Eurydice”, am cântat-o încă din studenţie şi m-a bucurat foarte mult că acum am interpretat tot rolul. Aş mai menţiona tot un debut, dar în acelaşi timp o înregistrare pe care am făcut-o la „EMI Virgin Classics”, cu opera „Il Farnace” de Vivaldi, într-un mediu de specialişti, cu o orchestră de specialişti în muzica barocă, cântând pe instrumente originale. Lansarea va fi anul acesta şi va fi însoţită de turnee de prezentare şi de un spectacol pus în scenă.
– Tot rare sunt şi piesele pe care le-ai interpretat acum la Sala Radio, „Ora spaniolă” şi „Copilul şi vrăjile” de Ravel, la pupitru, Julien Salemkour. Ce te-a îndemnat să aduci la lumină aceste capodopere?
– Am avut bucuria să cânt aceste opere de mai multe ori, în situaţii foarte fericite şi selecte. „Ora spaniolă” am cântat-o sub bagheta lui Pierre Boulez, Charles Dutoit, Antonio Pappano, iar „Copilul şi vrăjile”, sub cea a lui Boulez, a lui Lorin Maazel. Sunt opere care, deşi nu fac parte din repertoriul de şlagăre, cum ar fi „Traviata”, „Carmen” sau „Boema”, reprezintă nişte capodopere şi în lumea muzicală sunt de fapt foarte bine cunoscute. Ideea a venit şi de la faptul că tocmai cântasem „Ora spaniolă” pe scenă, într-o montare la Londra, la Covent Garden, care a avut un foarte mare succes. A fost un efort extraordinar, pentru că sunt partituri extrem de complicate care au trebuit învăţate de către ceilalţi solişti de la zero. Interpretarea celor două opere în acelaşi concert reprezintă o desfăşurare impresionantă de forţe, dar posibilă pentru că avem de-a face cu două opere relativ scurte. Sunt două lucrări ce mi-am dorit să fie cunoscute şi de publicul din România. „Ora spaniolă” este o operă destul de greu de pus în scenă, pe parcursul căreia are loc o căutare febrilă a împlinirii, a fericirii, această căutare fiind motorul a tot ceea ce se întâmplă: situaţii comice, parodice, triste, dramatice. În „Copilul şi vrăjile” se reunesc şapte solişti, orchestra, corul mixt, corul de copii, muzica este extraordinar de diversă, soliştii sunt toţi de foarte bună calitate. M-a bucurat enorm să văd că sala a fost arhiplină, mulţi tineri care stăteau în picioare…
„Sufletul meu a rămas mereu acasă”
Împreună cu Daniel Okulitch
– Revii mereu acasă. Ce te aduce? Alţi solişti români de pe marile scene ale lumii nu prea se îmbulzesc să cânte aici. Am înţeles că vei fi, în mai, din nou la Bucureşti.
– În 29 mai, la Ateneul Român, va fi un recital de lieduri, prima mea iubire de care am avut foarte puţin ocazia să mă ocup într-o carieră dominată oarecum de operă şi de concert. Este prima întâlnire după 20 de ani când am această şansă de a trăi o întâlnire intimă cu publicul român. Vreau să revin atât la liedul romantic, la capodoperele lui Schumann, Schubert sau Brahms, dar şi la liedurile româneşti. Am înregistrat acum câţiva ani un CD cu lieduri de Nicolae Bretan şi bucuria pe care am avut-o de a cânta versurile lui Eminescu, Blaga, Coşbuc, pe această muzică atât de inspirată, a fost de nedescris. Vreau s-o retrăiesc şi am convingerea că în cadrul unui recital comunicarea dintre solist şi public se petrece la un nivel mult mai direct decât în operă sau în concert. Eşti doar tu cu el, faţă în faţă, şi cred că se poate crea o apropiere nu numai între solist şi public, dar şi a publicului de această muzică. Recunosc că reacţiile multora din jur când mă aud că vreau să vin să cânt lieduri româneşti sunt de surprindere. Chiar mi se spune „Da’ de ce vrei să faci asta?”. Mă întristează o asemenea întrebare, pentru că nu înţeleg de ce nu putem să ne valorificăm muzica şi folclorul pe care le avem. Există compozitori români extraordinari şi regret că până acum nu am putut să fac mai mult pentru asta. Pe lângă faptul că acasă e acasă şi revii întotdeauna, cred că există în România o idee oarecum preconcepută sau poate determinată de unele întâmplări, că cei care pot pleacă şi cei care nu mai pot se întorc. Poate că publicul este şi oarecum păţit şi are impresia că în România vine să cânte numai cel care nu mai are succes în altă parte. Aş vrea să condamn foarte drastic această idee. Eu nu vin să cânt în România pentru că nu mai am succes în altă parte, dimpotrivă, dar acum îmi pot permite să rup din timpul meu pentru a face ceea ce-mi stă aproape de suflet. Arta trăieşte şi printr-un schimb. Nu poţi fi un mare artist cântând doar între patru pereţi. Trebuie să cunoşti alte scene, să cânţi în alte părţi, dar apoi trebuie să te întorci de unde ai plecat. În această circulaţie stă puterea de expresie pe care ţi-o dezvolţi.
– Îmi spuneai că, în rarele perioade de vacanţă, te refugiezi la Bran, împreună cu familia ta, unde aţi construit un colţ de rai, să auzi cum creşte iarba şi să vezi înflorind pomii crescuţi în voia lor.
– Soţul meu, regizorul Peter Pawlik, iubeşte România şi locul pe care îl avem lângă Bran este pentru noi o oază. De câte ori putem, ne ducem acolo pentru că şi copiii se simt foarte bine. Sufletul meu a rămas tot acasă. Şi unde altundeva să-ţi altoieşti sufletul?!
– După montarea pe care Peter Pawlik a făcut-o la Opera Română, cu „Cenuşăreasa”, în cadrul unui proiect austriac, intitulat „Teatrul de muzică al Europei de Est”, şi după succesul cu „Nixon în China”, de John Adams, la Verona, ce va urma?
În Cenuşăreasa, la Festivalul de la Glyndebourne
– Pentru că tocmai vorbim de Opera Română, se va întoarce aici, unde va regiza „Cei patru bădărani”, operă a compozitorului italian Ermanno Wolf Ferrari după piesa lui Goldoni. Apoi, la „Theater an der Wien”, va monta în premieră mondială o operă inspirată din „Introspecţia” lui Kafka.
– Ai observat la copiii tăi, Ana Teodora şi Max Tudor, vreo înclinaţie către muzică?
– Amândoi sunt foarte talentaţi. Studiază pianul, dar cred că fiica mea are ceva în plus în afară de aptitudine, talent, muzicalitate. Are o bucurie şi un interes extraordinare pentru tot ceea ce reprezintă muzică, scenă şi mai mult din acest motiv, decât pentru că este muzicală, tind să cred că ar putea să urmeze acest drum.
– Au fost momente în care ţi-ai dat seama de strălucirea şi forţa glasului cu care te-a înzestrat Dumnezeu?
– E o întrebare foarte dificilă. Pe de o parte trebuie să-mi dau seama de asta permanent, trebuie să cred în vocea mea şi în ceea ce pot eu să aduc pe scenă special sau diferit. În acelaşi timp, sunt o perfecţionistă şi o persoană extrem de autocritică şi există foarte rar situaţii în care sunt foarte mulţumită de ceea ce am reuşit. Întotdeauna iau fiecare ieşire pe scenă ca pe un prilej de a învăţa ce trebuie să fac mai bine data viitoare.
– Şi totuşi, frumuseţea te-a ajutat în viaţă?
– Fără îndoială, da. N-ar fi corect să spun că nu m-a ajutat. M-a şi deservit în anumite situaţii. Dar important este ca, atunci când te urci pe scenă, să creezi un personaj credibil, cu atât mai mult cu cât acum se aşteaptă de la cântăreţi să reprezinte cee ce americanii numesc un „package”, deci trebuie să aibă tot: prezenţă, voce, muzicalitate, să fie deştepţi, buni actori… Faptul că eu nu-mi neglijez niciunul dintre aceste aspecte fără îndoială că îmi foloseşte.
„Iubesc eroinele puternice, dramatice, răscolitoare…”
În Don Giovanni
– Care îţi sunt rolurile cele mai dragi?
– Sunt mai multe, dar acum îmi vine în minte „Cenuşăreasa”, un rol pe care l-am cântat de foarte multe ori şi care reprezintă o întoarcere acasă de fiecare dată. Un altul este Charlotte din opera „Werther” de Massenet, apoi Compozitorul din „Ariadna la Naxos” de Richard Strauss, pe care îl voi cânta acum din nou, şi bineînţeles orice Mozart, orice Bellini, orice Rossini. Un alt rol pe care l-am cântat de multe ori şi încă îl mai cânt este Margueritte din „Damnaţiunea lui Faust” de Berlioz, la care mă voi reîntoarce chiar în această săptămână, la Amsterdam, sub bagheta lui Charles Dutoit la Concertgebow (l-am mai interpretat alături de Jose Van Damm, sub bagheta lui Kent Nagano). Sunt roluri care, de câte ori le cânt, mă reprezintă şi au aceeaşi greutate. În fiecare an se adaugă altele noi. Am acumulat până acum mai mult de 50 de roluri principale. Este un proces care continuă şi care va înceta numai atunci când mă voi opri din cântat. „Katya Kabanova” de Leo Janacek este un rol deosebit de drag mie, la fel şi cel din „Capuletti e Montecchi” de Bellini, Sesto din „Giulio Caesare” de Haendel, sub bagheta lui Ivor Bolton, Fiodor din „Boris Godunov” la pupitru Claudio Abbado, „Încoronarea Popeei” de Monteverdi, strălucită creaţie a barocului italian. Am simţit chemarea spre eroinele puternice, dramatice, răscolitoare prin marile pasiuni pe care le trezesc: „Carmen”, Adalgiza din „Norma”, Charlotte din „Werther” de Massenet, Rosina din „Bărbierul din Sevilla”, sub bagheta lui Seiji Ozawa, Giovanna Seymour din „Anna Bolena”, Dorabella din „Cosi fan tutte”, Desdemona din „Othello”, „Lulu” de Alban Berg. Am interpretat nenumărate personaje în travesti: Cherubino din „Nunta lui Figaro”, Ramiro din „La Finta Giardiniera”, cu plete, cu cizme, ca un rocker.
– Repertoriul tău s-a întins de la lucrări clasice, Mozart, Puccini, Verdi, Ceaikovski, Bizet, la cele contemporane. Ce parteneri celebri ţi-au fost alături?
– Am colaborat cu marii dirijori şi interpreţi ai lumii, precum Zubin Mehta, Placido Domingo, Pavarotti, Ghiaurov, Luis Lima, Marcello Viotti, Marcello Alvarez, Sir Colin Davis, Georges Prêtre, Pierre Boulez. Am avut şansa să-i am alături pe baritonul Dmitri Hvorostovski, cu o voce senzuală şi o nobleţe a sonorităţilor, cât şi, aşa cum spuneam mai devreme, pe Anna Netrebko. Aceştia sunt cântăreţi interpreţi care îşi folosesc vocea nu ca pe o înşiruire de note, ci ca pe un instrument de expresie.
– Există vreun rol nejucat pe care ţi-ai dori să-l interpretezi?
– Sunt suficient de privilegiată ca să spun că nu există multe, dar mi-ar plăcea să mai cânt din operele lui Donizetti şi Bellini, care au foarte multe roluri de mezzosoprană lirică, cum este Jane Seymour din „Anna Bolena”, pe care l-am mai cântat, Regina Elisabetha, Maria Stuart…
La repetiţie, alături de Placido Domingo
– S-a schimbat opera? A evoluat în favoarea regiei?
– În acest proces de redefinire a operei, regia joacă un rol preponderent. Regizorul te poate ajuta să găseşti alchimia între muzică şi teatru. Deşi în regie se cam exagerează astăzi, cred că rolul ei este să rămână credincioasă muzicii şi subiectului şi să încerce să-l expună altfel
– Ce te aşteaptă în 2011?
– Întoarcerea la rolul Adalgizei dintr-o altă operă pe care o iubesc, „Norma” de Bellini, la Festivalul de la Las Palmas, la care revin în mod regulat, la opera „Cosi fan tutte”, la Los Angeles, sub bagheta lui James Conlon. La Festivalul de la Mexico City voi fi prezentă cu „Cântecul pământului” de Gustav Mahler, un alt compozitor pe care îl iubesc şi care a fost foarte generos cu vocile de mezzosoprană. Pe lângă alte concerte, voi încheia anul cu revenirea la o operetă de Offenbach, pe care am mai făcut-o odată, acum câţiva ani, dar nu se află în repertoriul meu permanent, „La Grande Duchesse de Gerolstein”, la Geneva, o operă absolut minunată, delicioasă. Între „Ariadna la Naxos” şi această operă este o diferenţă ca de la cer la pământ. Aceste extreme îmi fac foarte mare plăcere pentru că sunt partituri diverse, care mă stimulează.
– Crezi în Dumnezeu, te-a atins El cu aripa lui?
– Este o întrebare foarte complexă, dar voi răspunde simplu şi direct. Cred că Dumnezeu este în fiecare dintre noi şi credinţa pe care o ai în el se poate completa cu credinţa pe care o ai în tine şi în ceilalţi. De fiecare dată înainte să intru pe scenă spun o rugăciune şi-mi fac semnul crucii, dar nu în sensul că mă gândesc la cineva bărbos din ceruri care să-şi întindă aripa deasupra mea, ci într-un fel de ritual care-mi face bine în sensul că apelez la un spirit al binelui şi la forţa pe care sper s-o găsesc în mine, la echilibru şi încredere. Deci, da, cred că Dumnezeu m-a ajutat în carieră pentru că el îţi dă forţa să fii tu însuţi.
„Sunt fericită să fac publicul să iubească, să plângă”
Scenă din Fly Opera
– Cum se creează acea magie între interpret şi sală? Există un public dintr-o parte sau alta a lumii cu care simţi că ai o relaţie specială?
– Publicul este într-adevăr foarte diferit de la o ţară la alta. Mă simt fericită când aduc spectatorul alături de mine, îl fac să simtă, să iubească, să plângă. Este minunat ca la sfârşitul spectacolului să fii aşteptat cu buchete de flori, aşa cum se întâmplă deseori la Viena. În Japonia, oamenii stau ordonaţi la coadă, pentru autografe, până când artistul iese din costum şi machiaj. În America, aplauzele sunt spontane, ei râd în timpul operei, în Brazilia, aplauzele se transformă în furtună. Sunt impresionanţi acei „grupis”, ce călătoresc în jurul lumii ca să prindă pe viu un concert, un spectacol de operă. Publicul de la Viena este cu totul deosebit. Este cunoscător şi este entuziast. Chiar recent, la sfârşitul concertului cu „Stabat Mater”, a fost un mic schimb de cuvinte între mine şi Anna Netrebko. Remarcam ovaţiile, faptul că publicul era în picioare, striga, ovaţiona. Dar important nu este numai entuziasmul, ci şi faptul că este îndelungat. Entuziasmul se trezeşte oricând şi oriunde. Dar la Viena el nu se termină după unul sau două minute, ci durează. Ieşind după concert pentru a treia oară la rampă ne întrebam: gata? Acum se termină aplauzele? Iar Anna a zis: „Nu, nu se termină. Suntem la Viena!”. În acelaşi timp şi publicul din Berlin este extraodinar de avizat. Are foarte multe ocazii de a asculta operă de calitate. Mi-aduc aminte că după opera în concert „La Donna del Lago”, de Rossini, sub bagheta lui Alberto Zedda, am avut aplauze aproape 25 de minute, ceea ce este inimaginabil de mult. Publicul pur şi simplu nu mai voia să plece acasă.
Cultura, un capital extrem de valoros al României
– Ai fost de multe ori starul unor evenimente politice din lume, precum „Sommet-ul Francofoniei” de la Bucureşti, la Palais de Beaux-Arts, la Festivalul „Europalia”, de la Bruxelles, la Moscova, unde ai ridicat sala în picioare. Ai stat alături de capete încoronate, dar şi de importanţi oameni politici.
– M-aş bucura să se înţeleagă că România se integrează perfect în Europa prin cultură. În pofida greutăţilor financiare şi a izolării care a durat ani de zile, noi am strălucit pe marile scene ale lumii. Am specificat în toate interviurile că sunt româncă. Cred că fiecare artist de valoare „plecat” este un câştig pentru noi, pentru că succesele lui se răsfrâng şi asupra ţării. Am fost fericită să reprezint România în context internaţional şi, pe agenda mea, invitaţiile de a cânta în ţară au avut întotdeauna prioritate. Menuhin afirma: „Mulţi dintre oamenii care ne conduc sunt din nenorocire surzi, nu aud muzica, nu aud ceea ce se transmite de la suflet la suflet”. Cultura este un capital extrem de valoros al României, pe care trebuie să-l valorificăm. Sunt neliniştită în privinţa educaţiei muzicale de la noi. Nu este posibil să nu existe o emisiune de operă pe canalele de televiziune naţionale, nu este posibil să nu existe cronici muzicale în cotidiene. Sigur, cultura nu este rentabilă nicăieri în lume, dar ea trebuie susţinută atât de către stat, cât şi de către mecena. Opera este cartea de vizită a unei naţiuni. Pierderea succesivă a competiţiilor culturale acumulează pierderi pentru cel puţin o generaţie. Incalculabile. În pofida sărăciei, aici există spirit, există talent.
În concert
– Eşti un om tonic şi optimist. Şi totuşi, ce te mai nelinişteşte?
– Îmi dau seama că aici, în România, toată lumea o duce din ce în ce mai greu. Cred că lucrul cel mai îngrijorător este lipsa de încredere în tine şi lipsa de solidaritate, de curaj, slăbiciunea. Speranţa parcă a murit. Şi aici, şi oriunde, cei care sunt buni ar trebui să fie şi puternici. Dacă am putea schimba egoismul cu generozitatea, dacă am putea să ne gândim mai puţin la noi înşine şi mai mult la un bine comun lucrurile poate ar sta altfel. Este îngrozitor de trist. Este o situaţie pe care nici nu pot să o cuprind cu mintea. Oare nu se poate face nimic printr-un protest solidar?
– La ce visezi?
– La pace, la linişte, la înţelegere între oameni, la iubire. Există un film care îmi place foarte mult, „Love actually” („Pur şi simplu, dragoste”), în regia lui Richard Curtis, în care la început se spune: tot vorbim despre conflicte, despre războaie, despre boli, dar nu vedem că, de fapt, cea mai prezentă în lume este dragostea dintre oameni. Urmează diverse poveşti de dragoste, între bărbaţi şi femei, între tineri, între bătrâni, între tată şi fiu… Este foarte emoţionant pentru că te face să înţelegi cât de importantă este această dragoste pentru cei din jurul tău. Aşa cum afirma şi Mozart, „Love, love, love, that is the soul of genius”, iar Marquez scria: „Dragostea adevărată este o limbă pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea”, iar Mahatma Ghandi sublinia: „În focul iubirii şi fierul cel mai tare se înmoaie”. Da, Visez la iubire!
