Știrea privind moartea lui Vasile Paraschiv fusese anunțatǎ de mai multe televiziuni; TVR1 i-a fǎcut portretul în câteva imagini, alte canale au dat știrea pe prompter (uneori stângaci; Paraschiv nu a fost „cel mai cunoscut” dizident, cum era scris, căci nu a avut faima lui Goma, de la sfârșitul anilor ’70, nici a Doinei Cornea, care a dominat rezistența românească în deceniul nouǎ). Au vorbit despre el, pe blogurile lor, Dorin Tudoran, Vasile Gogea, Vladimir Tismăneanu, vom vedea în curând exprimate şi alte gânduri – cum este articolul anunţat al lui Liviu Antonesei.
Duminicǎ, 6 februarie a.c., la Ploieşti, un mic grup l-a însoțit pe Vasile Paraschiv pe ultimul drum. Să fi fost 70-80 de oameni. În afara familiei și cunoscuți au venit sǎ completeze convoiul „colegi” din rezistența anticomunistǎ internă, precum Iulius Filip, sau externă: Dinu Zamfirescu, fostul director al INMER, reîntors din exilul francez, Doru Braia, refugiat la un moment dat în Germania; personalităţi dedicate memoriei rezistenţei: Ana Bandiana, Romulus Rusan, Ana Ţuţuianu, Doina Jela, care a pregǎtit cărţile lui Paraschiv editate la Curtea veche; lideri ai unor organizaţii de revoluţionari, câţiva tineri cercetători ai istoriei comuniste. Între coroane, nici foarte multe, nici chiar puţine, stăteau pitite una a guvernului, alta a primăriei, fără ca cineva să asume prezenţa oficială. Preoţii au arătat a fi şi ei conştienţi de importanţa dispărutului, ceea ce nu i-a împiedicat să facă gafe. L-au prezentat pe Vasile Paraschiv ca stând umăr la umăr cu fostul mitropolit Bartolomeu Anania, sau l-au asociat cu vorbele declamate d în Parlamentul României de reprezentanta PRM, Leonida Lari,.
Cei care l-au cunoscut pe Vasile Paraschiv, i-au urmǎrit, încurajat ori susținut activitatea știu cǎ istoria înfruntării dintre Vasile Paraschiv şi regim este una dintre cele mai tulburǎtoare ale ultimelor decenii comuniste. S-a aflat în opoziţie cu regimul din anul 1968 până în 1989. A fost subiectul tuturor formelor de reprimare: internare în spitalele psihiatrice, închisoare, coborârea din tren la graniţă, ca să nu mai intre în ţară, răpire, torturǎ, simularea uciderii sale, amenințarea copiilor. A rezistat tuturor. Era un om, cum se spune, „simplu”, ceea ce i-a apărat candoarea. Mesajele lui comunicau fără sofisticării. Exprimau adevǎruri vechi şi indispensabile pe care, confirmându-le, le readucea la viaţă: lumea sǎ fie dreaptǎ, omul meritǎ sǎ trǎiascǎ în demnitate, cuvintele rostite să slujească adevǎrul. Greutatea apelurilor şi scrisorilor disidentului reflecta nu stilistica limbii, ci a fiinţei. Viața lui Vasile Paraschiv a avut o formidabilǎ puritate moralǎ. Aceasta se poate citi din inventarul faptelor, iar cine a avut şansa să-l cunoască, a putut-o recunoaşte în întreaga lui prezenţă umană.
Ceremonialul despărţirii de Vasile Paraschiv s-a desfăşurat aşa cum trebuia, atât cât era decent pentru cineva care avea oroare de paradă. Lumea pentru al cǎrei bine a fost gata sǎ-și dea viața nu l-a onorat ca pe un om reprezentativ pentru ea, căci nu era, din contră. Trupul său nu a fost găzduit într-o instituţie de stat, cum s-a întâmplat cu fostul lider comunist Paul Niculescu-Mizil (depus, după moarte, la Ministerul Finanţelor). Nu s-a bucurat de omagiul public, de cearceafurile de presă exaltate publicate la decesul lui Dumitru Tinu, ziarist cu state vechi de agent de informaţii şi de propagandă comunistă. Nu a fost elogiat de elitele politice şi culturale, cum s-a întâmplat cu Alexandru Paleologu, autorul unor pagini încântătoare, dar nu mai puțin informator plǎtit și beneficiar până la cinism al perioadei postcomuniste. Nu a existat vreo minimǎ asemǎnare cu triumful național al lui Adrian Pǎunescu, acel Goebbels al Epocii Cesușescu (pentru verificarea calificativului, sugerez vizionarea episodului III al serialului lui Cornel Mihalache, „Cel ce gândește altfel”, din 25 ianuarie a.c.).
Plecarea lui Vasile Paraschiv dintre noi a fost pe măsura fiinţei lui, decentă şi discretă. Soarta s-a dovedit consecventă cu acest om al generozităţii sacrificiale, fiu al unei lumi care recunoaşte cu greu nobleţea morală, căci oricum, pentru ea nu contează. Existenţa lui Paraschiv va primi, în schimb, locul ei în istoria scrisă, împlinind rolul inconfundabil al disidenţei sale în viaţa reală.
