Spre deosebire de sirianul Hafez Assad, care a făcut astfel încât fiul său să-i urmeze în postul de preşedinte al ţării şi acest lucru să dureze, egipteanul Hosni Mubarak, care ar fi intenţionat şi el ca odrasla sa, Gamal, 47 de ani, să preia ştafeta după modelul promovat la Damasc şi să devină şef al statului, a ratat acest proiect. Mai întâi, la jumătatea celor 18 zile de demonstraţii, fie sfătuit din afară, fie din proprie iniţiativă, longevivul „rais” egiptean a anunţat că nu va mai candida la propria sa succesiune, iar fiul său nu are de gând să vizeze postul de preşedinte al ţării. A fost o primă manevră prin care Mubarak a vrut să mai salveze ce se putea salva şi să rămână astfel la conducerea ţării până la scrutinul prezidenţial din septembrie. La rândul său, de bunăvoie ori nu, şi Gamal şi-a dat demisia din postul de conducere pe care îl deţinea în formaţiunea politică a tatălui său – Partidul Naţional Democrat – şi care i-ar fi facilitat accesul la postul de preşedinte. Între timp însă, datorită presiunii uriaşe a unor factori interni şi, mai ales, externi, Hosni Mubarak a predat puterea armatei şi s-a retras la Sharm el Sheikh. Totuşi, mulţi analişti n-au scăpat prilejul şi au readus în actualitate cazul dinastiilor prezidenţiale republicane, comentând, totodată, implicaţiile unui atare eveniment. Sigur, aceste cazuri calchiază monarhiile constituţionale, iar în lumea arabă chiar s-au consemnat relativ recent asemenea situaţii. Mă gândesc la regele Hussein al Iordaniei, căruia, după moarte (7 februarie 1999), i-a urmat imediat pe tron fiul său, Abdullah II, şi la regele Hassan al Marocului, decedat la 23 iulie 1999, fiul său, Mohammed, luându-i locul pe tron.
Primul caz al unei republici prezidenţiale din Orientul Mijlociu este, cum spuneam, al Siriei, al cărei preşedinte, Hafez Assad, a decedat în urmă cu 11 ani, după aproape trei decenii de putere. Regimul său autoritar i-a permis să-şi aranjeze succesiunea, fiul său, Bachar, luându-i imediat locul de preşedinte după ce acesta a decedat, la 10 iunie 2000, el păstrându-şi şi azi cea mai înaltă funcţie în stat. În aceeaşi perspectivă, o situaţie interesantă s-a consemnat în Liban, cu familia lui Pierre Gemayel, una dintre cele mai remarcabile figuri politice din „Ţara Cedrilor”, care a deţinut mai multe portofolii de ministru în diverse guverne, începând din 1958 şi până la decesul său, în 1989. Fiul lui cel mare, Bachir, a fost ales preşedinte al ţării la 23 august 1982, dar a fost asasinat la 14 septembrie acelaşi an, înainte de a-şi prelua mandatul. În această situaţie, şi ţinând seama de algoritmul politic din Liban, care prevede ca postul de preşedinte să revină unui creştin maronit (în vreme ce postul de premier îi revine unui musulman sunnit, cel de preşedinte al Parlamentului, unui musulman şiit, iar portofoliul apărării, unui druz), fratele lui Bachir, Amine, a candidat şi a câştigat scrutinul, fiind învestit la 23 septembrie 1982. Tot în Liban, Rafic Hariri, fost şef al guvernului în cinci rânduri, a fost ucis la 14 septembrie 2005, în urma unui atentat. Fiul lui, Saad, a devenit premier în septembrie 2009, el păstrându-şi funcţia până la 12 ianuarie 2011. În acea zi, gruparea integristă Hezbollah, sprijinită de Siria şi Iran, a determinat reprezentanţii săi în cabinet să demisioneze, ceea ce a făcut ca guvernul Hariri să cadă.
Dar lumea arabă nu este singura în care s-au consemnat dinastii republicane. În Asia, pakistaneza Benazir Bhutto i-a succedat la conducerea Partidului Poporului tatălui său, fostul preşedinte şi premier Zulfikar Ali Bhutto, după ce acesta a fost spânzurat, în aprilie 1979. Apoi ea a preluat postul de premier al ţării, în 1984, fiind prima femeie aleasă pe cale democratică într-o asemenea funcţie dintr-un stat majoritar musulman. A fost destituită în iunie 1990, ea redevenind premier, în 1993, tot în urma unor alegeri, post pe care l-a deţinut până în noiembrie 1996. Benazir a sfârşit tragic, ca şi tatăl ei, fiind ucisă în decembrie2 007, în urma unui atentat. De notat că, în aceste zile, pe numele fostulul şef al statului, gen. Pervez Musharaf, a fost emis un mandatde arestare, el fiind acuzat de implicare în asasinatul respectiv. Foarte interesant din perspectiva temei noastre – dinastiile în republicile prezidenţiale din lumea a treia -, soţul lui Benazir, omul de afaceri Asif Ali Zardari, a candidat la algerile prezidenţiale şi a devenit preşedinte, la 9 septembrie 2008. În mod straniu pentru unii analişti, dar firesc pentru alţii, o dinastie prezidenţială există şi într-un stat comunist asiatic. Este vorba de Coreea de Nord, unde lui Kim Ir Sen i-a succedat fiul său, Kim Jong Il, născut în 1941. Tatăl a fost la putere 46 de ani, între 1948 şi 1994, fiind depăşit doar de liderul cubanez Fidel Castro, care şi-a condus ţara 49 de ani, între 1959 şi 2008. La ora actuală, există unele ştiri care susţin că actualul lider nord-coreean este bolnav şi că s-ar pregăti să-i predea puterea fiului său – Kim Jong ONU, ceea ce ar reprezenta o premieră mondială absolută, de care „omul cu 500 de monumente în ţară”, care este bunicul lui, ar fi foarte mândru.
Nici Africa neagră n-a dus lipsă de republici dinastice. De pildă, în micuţul stat vest-african Togo, Faure Gnassingbe i-a succedat, în 2005, tatălui său, Gnassingbe Eyadema, care s-a aflat 38 de ani la putere, pe care o preluase în urma unei lovituri de stat. Faure, unul dintre numeroşii fii ai lui Eyadema, a fost reales în alte două rânduri, dar oameni politici din ţară i-au reproşat că el consideră preşedinţia ţării drept moştenire paternală. Şi în Gabon, stat de pe coasta vest-africană traversat de Ecuator, Ali Bongo i-a succedat tatălui său, Omar Bongo, care a stat peste trei decenii la putere, din noiembrie 1967 şi până la decesul său, în iunie 2009. Ali, fiul cel mare al lui Omar, a fost ministru al Apărării din 1999 şi până la moartea tatălui său, căruia i-a succedat, ca şef al statului.
O republică prezidenţială pe baze de cumetrie a instituit în Argentina şi Juan Domingo Peron. Fost preşedinte al ţării între 1946 şi 1955, el este cunoscut şi ca „soţ al soţiei sale”, celebra Evita Peron. Ca Primă Doamnă, aceasta a intrat în folclorul argentinian după ce a făcut o impresionantă operă caritabilă. Ea a decedat la 33 de ani în urma unui cancer. La scurtă vreme după acest eveniment tragic, preşedintele Peron a fost răsturnat printr-o lovitură de stat militară – 21 septembrie 1955. A trăit în exil, până la mijlocului anului 1973, când, după revenirea în ţară, a candidat la prezidenţiale, pe care le-a câştigat, preluându-şi mandatul la 12 octombrie 1973. După modelul american, la scrutinul prezidenţial, el a desemnat-o colistieră pe cea de a treia soţie, Isabel. La origine, dansatoare într-o trupă folclorică, Isabel l-a cunoscut pe Juan în Panama, când acesta se afla deja în exil. După ce ea a devenit a treia lui soţie, a fost în câteva rânduri în Argentina, unde a pregătit terenul pentru revenirea din exil a fostului preşedinte. Drept recompensă, când acesta s-a hotărât să candideze, lista sa a fost: Peron-Peron. În urma succesului lui Juan, ea a ajuns vicepreşedinte,d ar cum soţul ei n-a trăit decât nouă luni, Isabel i-a succedat ca şef al statului, fiind prima femeie din ţară, de pe continent şi din lume ce a deţinut o atare funcţie. Şi-a exercitat-o într-un context politic şi economic foarte dificil, aşa încât sfârşitul regimului său a fost inevitabil. O juntă militară condusă de generalul Jorge Videla a răsturnat-o de la putere, la 24 martie 1976, ea plecând în exil. În 1981 a ajuns în Spania, unde trăieşte şi azi, la 80 de ani. În fine, dacă tot am consemnat situaţii în care puterea a fost predată de tată fiului ori mandat preluat de soţie de la soţ, de ce să nu existe şi caz în care aceasta a fost oferită fratelui? Este vorba de ceea ce s-a întâmplat în Cuba comunistă, când, în februarie 2008, şeful statului, Fidel Castro, a renunţat la mandat din cauza bolii, lui urmându-i la putere fratele său vitreg, Raul Castro Ruz. Raul (n. în 1931) a fost vicepremier şi ministru al Apărării, între 1959 şi 2006, el fiind alături de fratele său în grupul militanţilor comunişti care au preluat puterea în 1959.
Evident, într-un adevărat context democratic, nimeni nu poate interzice fiului, soţiei sau fratelui unui lider politic să aibă ambiţii politice şi chiar să şi le împlinească. Ceea ce trebuie denunţat este însă altceva – nepotismul flagrant, care face ca un neica nimeni să acceadă într-un post foarte înalt în stat, dar în lipsa oricăror calităţi.
