Acum, când se strânge laţul tot mai mult în jurul lui Muammar Kadhafi (al cărui nume se scrie în mai multe variante, toate fiind corecte!), puţini sunt cei care evocă şi excentricităţile ce au marcat întreaga lui carieră şi care, în mod deloc curios, au fost trecute cu vederea de numeroşi omologi de-ai săi ce l-au avut interlocutor şi oaspete de onoare în lunga lui „domnie”. Observaţie cu atât mai îndreptăţită cu cât, în aceste zile, se evocă ideea unei posibile intervenţii militare străine împotriva lui Kadhafi, uitând, sau ignorând inconştient, ce s-a întâmplat în cazuri similare din trecut, cum ar fi cel irakian. Fără să trecem în revistă cronologic sau în mod exhaustiv zgubilitismele lui, vom aminti câteva dintre ele pentru a sublinia că am avut de-a face, de la bun început, cu un personaj ce a făcut parte din acea categorie inventariată cu acribie de Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchwick în celebra lor carte „Aceşti bolnavi care ne guvernează” , publicată în româneşte, după 1980, în revista „LUMEA” şi, ulterior, şi în volum. În al doilea rând, inventariind aceste „kadhafisme” vrem să demonstrăm cât de puţin a contat şi contează moralitatea în politica internaţională când este vorba de interese economice uriaşe şi chiar politice, aşa cum a fost cazul Libiei conduse din septembrie 1969 şi într-un mod cel puţin original de el.
Cronica noastră începe în septembrie 1970, când, la exact un an după ce ajunsese la putere în urma unei lovituri de stat militare, Kadhafi a reuşit să impună pentru prima oară pe plan extern o creştere a preţului barilului de petrol, fiind urmat imediat şi de alte state mari producătoare de ţiţei, fapt ce a condus la mari dezechilibre în geopolitica mondială a petrolului. Faptul îl descrie pe îndelete publicistul francez Jean-Jacques Servan-Schreiber în volumul „Le defi mondial”, tradus şi în româneşte chiar în acei ani, dar destul de cenzurat. În continuare, în octombrie 1973, Egiptul şi Siria au declanşat războiul cu Israelul dorind să spele ruşinea din războiul de şase zile din iunie 1967, când armata statului evreu cucerise de la ele teritorii mai mari de şase ori decât suprafaţa ţării sale. La Cairo şi Damasc, pregătirile au fost minuţioase, s-au desfăşurat în cel mai mare secret, iar Ziua Z a fost fixată pentru 6 octombrie 1973, când, în Israel, se marca cea mai mare sărbătoare evreiască – Yum Kippur – şi când, practic, ţara era ruptă total de restul lumii. Preşedinţii Anwar Sadat (Egipt) şi Hafez Assad (Siria) au mai mizat şi pe un element-surpriză: în întâlniri preliminare, Kadhafi se angajase să le pună la dispoziţie flota libiană de avioane militare Mirage, cumpărate din Franţa. Se spunea despre ele că, la ora respectivă, erau cele mai performante aparate militare. Numai că, în ziua în care a început ceea ce avea să se numească ulterior „războiul Yom Kippur”, Kadhafi plecase în cortul lui din deşert să se roage şi nimeni nu a îndrăznit să-l deranjeze până la sfârşitul conflictului. La ora aceea, specialiştii militari au fost unanimi: cel puţin în prima parte a luptelor, când armata israeliană a fost prinsă total pe picior greşit, prezenţa avioanelor Mirage libiene alături de trupele egipteano-siriene ar fi reprezentat un atu extraordinar.
Ulterior, cu el în frunte, Libia a dezvoltat o politică externă agresivă şi, în 1973 trupe sale au anexat Banda Aozou din Ciad, ceea ce a provocat furia Franţei, ţara respectivă fiind fostă colonie a Hexagonului, care, acum, avea trupe staţionate pe teritoriul acesteia şi mari interese strategice în zonă. Or, cel ce se promovase colonel imediat după ce preluase puterea (şi care, în mod absolut surprinzător, a rămas la acest grad până azi, deşi cei ce începuseră să-l cunoască opinau că va ajunge foarte repede să poarte stele de generalissim!) deranja serios jocurile Franţei şi statutul de mare putere mondială pe care şi-l dorea recunoscut.
Pe plan intern, Kadhafi a avut tot felul de idei politice inedite, ca să nu zic năstruşnice. Mai întâi a vrut să dea o replică lui Mao şi „Cărţii” lui roşii, el lansând „Cartea verde”, în fond un program economic ce miza pe relansarea agriculturii şi care, e drept, a avut succes, date fiind uriaşele investiţii alocate. Pe urmă, dezamăgit de evoluţia conceptului de republică în Vest, cât şi în Est, a „revoluţionat” ţara, transformând-o în Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară şi Socialistă, el autodevenind „ghidul” acestei revoluţii şi nemaiocupând funcţii oficiale în stat sau guvern. Vorba vine, întrucât, în fapt, deţinea putere absolută!
Pe continentul african, Kadhafi nu s-a oprit în lansarea unor iniţiative trăsnite: în timpul conflictului armat ugandezo-tanzanian (1978-1979), el a trimis 3.000 de militari libieni tocmai în cealaltă parte a Africii, să lupte alături de trupele unui alt excentric – Idi Amin Dada – ajuns la putere su ajutorul SUA şi al Marii Britanii. Iniţiativa nu s-a dovedit inspirată, trupele ugandeze fiind înfrânte, iar Idi Amin a fost alungat de la putere de cel pe care-l răsturnase – Milton Obote!
Un capitol foarte consistent din lunga perioadă cât s-a aflat la putere cel care acum se declară „surprins” că Occidentul l-a abandonat îl reprezintă sprijinul masiv militar şi material acordat mişcărilor teroriste din lume. De la grupările palestiniene ultraradicale – precum Frontul Popular de Eliberare a Palestinei; Frontul Democratic Popular pentru Eliberarea Palestinei, Septembrie Negru – la IRA (Irlanda de Nord), ETA (Spania), Brigăzile Roşii (Italia) sau chiar Frontul Moro din Filipine, toate au avut în Kadhafi un sponsor nu numai spiritual. Implicaţiile unei atare acţiuni sunt greu de evaluat chiar şi după trecerea atâtor ani de la comiterea unor atentate ce au terorizat atunci lumea. Pe urmă, chiar din ordinul lui, în 1988 agenţi secreţi libieni au provocat explozia în zbor a unui avion civil al companiei PANAM ce avut loc deasupra localităţii scoţiene Lockerbie, când au murit 270 de persoane. Mai devreme cu doi ani, în aprilie, un atentat pus la cale tot de libieni a avut loc într-o discotecă din Berlinul Occidental în care se aflau mulţi militari americani. În 1989, deasupra statului african Niger a explodat avionul ce asigura zborul civil 772, pe ruta Brazzaville-Paris: 179 de morţi. Tot Libia lui Khadafi s-a aflat în spatele dezastrului. După atentatul din Berlinul Occidental, preşedintele american Ronald Reagan a ordonat – 15 aprilie 1986 – bombardarea reşedinţei lui Kadhafi din Tripoli şi a unor obiective din Benghazi. Numai că arogantele servicii de informaţii americane, care, pe lângă superagenţi, utilizau şi supersofisticaţi sateliţi de spionaj, nu ştiau că acesta se afla în cortul lui din deşert! Ulterior, SUA şi apoi comunitatea internaţională au supus Libia unui embargou internaţional din care, după cum se pare, ea nu a avut mult de suferit. După marile evenimente din 1989-1990 caracterizate de prăbuşirea marilor lui prieteni din Estul comunist şi destrămarea URSS, Kadhafi s-a repliat din mers, s-a reorientat extraordinar, a început dialogul cu SUA, cu care, în 2003, a şi încheiat un acord de renunţare la fabricarea armelor de distrugere în masă şi la stoparea ajutorului acordat mişcărilor teroriste. În ce-l priveşte, Washingtonul se obliga să nu sprijine eventualii complotişti interni sau externi ce-l vizau pe Kadhafi. Din această ultimă perspectivă se şi explică tăcerea lui Barack Obama din primele zile ale revoltelor din Libia. În paralel, „ghidul” de la Tripoli îşi continua şoul: la 1 septembrie 1990, când a împlinit 30 de ani de la preluarea puterii, a organizat mari manifestări în ţară. La parada militară, organizată pe malul Mediteranei, şi care a durat opt (!?) ore, tribuna era aşezată cu faţa spre mare. Cei 300 de ziarişti printre care mă aflam alături de alţi trei colegi români am ajuns dis-de-dimineaţă la faţa locului. Cu câteva minute înainte de începerea paradei trebuia să vină şi Kadhafi. La un moment dat, din cele două părţi ale tribunei au apărut două maşini lungi negre, identice, cu acelaşi număr, flancate fiecare de câte şase zdrahoni ce mergeu în paşi repezi. Când să se întâlnească, din despărţitura dintre cele două părţi ale tribunei, a ieşit o altă maşină asemănătoare celor două. S-au întâlnit în mijloc şi s-au oprit. În aceleaşi clipe, în tribuna oficială, Kadhafi saluta oaspeţii aflaţi în imediata lui apropiere, care se treziseră cu el lângă ei! După două zile, la reuniunea panafricană de la Sirta, Kadhafi era aşteptat în sala care trebuia s-o găzduiască. Pe hol şi în sală, „kadhafistele”- nişte tinere superantrenate de celebra securitate est-germană STASI, ce-i asigurau protecţia – au creat iarăşi o diversiune. Când cei din sală şi noi, ziariştii, ne-am dezmeticit, el saluta deja omologii din prezidiu.
Aşadar, cu timpul, Kadhafi a devenit frecventabil, el primind şi discutând în cortul lui din Tripoli cu preşedinţi sau premieri occidentali sau din alte zone. A fost cazul lui Chirac (Franţa), al lui Tony Blair (Anglia) sau Silvio Berlusconi (Italia) etc. În noiembrie 2006, tot în cortul lui din Tripoli, el l-a primit şi a discutat şi cu Traian Băsescu, care apoi regreta că România a pierdut piaţa libiană şi, totodată, deplângea aroganţa liderilor români de după 1989 în relaţiile cu Libia. La rândul lui, Kadhafi a mers şi cu cortul la Lisabona, Bruxelles, Paris sau Roma, a avut convorbiri la cel mai înalt nivel în el şi a dat şi recepţii simandicoase. A făcut astfel o spectaculoasă întoarcere de 180 de grade faţă de anii ’80, când tuna şi fulgera împotriva Occidentului profund corupt, iar acum culegea toate roadele bune. Înainte de toate, gazdele sale ori iluştrii oaspeţi străini ştiau că Libia are uriaşe rezerve de hidrocarburi, sunt de bună calitate şi aproape de vestul Europei. În ce le priveşte, marile companii europene au iniţiat mari proiecte în Libia, ţară care trimite 85% din hidrocarburile ei Occidentului. E mult, e puţin, e moral sau nu?
Asta a fost până la începutul lui 2011, când revoltele arabe s-au extins şi la Libia, Kadhafi, care a fost contestat, s-a agăţat de putere în stilul său dur, iar liderii Vestului şi-au adus brusc aminte că el a fost „oaia neagră” a comunităţii internaţionale şi au invocat moralitatea pentru a-i spune că trebuie să plece de la putere. Refuzând, este ameninţat cu o intervenţie militară externă. Cu ce implicaţii, cine să le suporte? Cei ce se gândesc la ea sunt la fel de excentrici ca şi cel vizat…
