Japonia se confruntă cu cea mai gravă criză de după al Doilea Război Mondial, tocmai ea, care a capitulat ultima în cea de a doua conflagraţie mondială numai după ce a suferit urgia primelor bombardamente atomice din istoria umanităţii. Dar criza ei actuală are şi un mare impact mondial. Practic, ţara e devastată după catastrofalul seism de 9 grade pe scara Richter, de la 11 martie, şi imensele tsunami apărute ulterior; se vorbeşte de circa 10.000 de morţi şi de pagube de peste 100 de miliarde de dolari, dar cifrele se modifică din mers. De parcă n-ar fi destul, au intervenit probleme la unele reactoare nucleare, între care cele de la centrala atomică Fukushima, 240 km nord de Tokyo, sunt cele mai grave, exploziile succesive de acolo mărind consistent nivelul radiaţiilor din atmosferă. Sunt probleme şi la centralele nucleare Onagawa şi Tokai.
Ajuns aici, aş vrea să rememorez un eveniment ce demonstrează a nu ştiu câta oară că viaţa bate filmul. Este vorba de pelicula „The China Syndrome”, care a avut un impact mediatic şi nu doar atât în momentrul lansării ei. Filmul, realizat în 1979 şi avându-l ca regizor pe James Bridges, în rolurile pricipale fiind distribuiţi Jane Fonda, Jack Lemmon şi Michael Douglas, are la bază un scenariu ce evocă un accident într-o centrală nucleară americană, care este atât de grav încât, din cauza exploziei, unda de şoc ajunge în cealaltă parte a Terrei, tocmai în China. După premieră, 16 martie 1979, s-au consemnat mari şi energice proteste ale centralelor nucleare americane, care acuzau „nerealismul şi ilogica” scenariului. Totuşi, două săptămâni mai târziu, la 28 martie, la centrala nucleară Three Miles Island de lângă Harrisburg, statul Pennsylvania, a avut loc un cumplit accident cauzat de o eroare umană, accident clasat pe locul 5 pe Scara Internaţională a Evenimentelor Nucleare (INES; ce are 9 grade. O precizare: cele de acum, de la centrala niponă Fukushima, au gradul 4!). El a provocat un şoc uriaş în întreaga Americă şi în lume, demonstrând concret pericolul fantastic al energiei nucleare scăpate de sub control, fie din cauza unei erori umane, fie din alte cauze. Dar, din fericire, s-au tras şi învăţămintele cuvenite, stabilindu-se că acestea trebuie aplicate obligatoriu în cazul construirii unor noi centrale nucleare oriunde în lume. Însă, în cazul celei de la Fukushima, ele n-au putut fi respectate întrucât reactoarele de acolo au fost construite înainte de 1979.
Acum, în cazul Japoniei, fireşte, toată lumea, şi, în primul rând, experţii, insistă asupra dimensiunii crizei nucleare foarte grave, iar specialiştii americani nu au ezitat să spună că „am putea asista la un Cernobîl în Japonia”, deşi autorităţile nipone susţin contrariul. Asta în timp ce, la Fukushima, la reactorele 1, 2, 3 şi 4 au avut loc explozii pe rând, iar în atmosferă s-au degajat nori radioactivi. În context, experţii din SUA şi, ulterior, şi alţii au reamintit accidentul ce a avut loc la 23 aprilie 1986, în Ucraina, când a explodat reactorul nr. 4 de la centrala atomică din Cernobîl, fapt ce a dus la nenumărate victime şi la contaminarea radioactivă a unui spaţiu foarte mare.
Sunt, aşadar, suficiente date care sporesc tensiunea apărută după acest devastator cutremur, populaţia reamintindu-şi brusc de primele zile din august 1945, când, pe teritoriul nipon, au explodat primele două bombe nucleare americane – „Litle boy”, la Hiroshima, şi „Fat man”, la Nagasaki. În anii 1980-1981, împreună cu Doina Condrea-Cioiu am prezentat în serial în revista „LUMEA” cartea „Enola Gay”, scrisă de americanii Gordon Thomas şi Max Morgan-Witts. Ulterior, ea a fost publicată de o editură bucureştenă, dar, cum, între momentul predării manuscrisului şi apariţia volumului în librării, doamna Doina Cioiu a ajuns în Canada, numele său a fost şters de cenzură, aşa încât, azi, aici, fac în scris cuvenita completare. Cartea reconstituia în premieră şi minuţios pregătirea primului bombardament atomic, cel de la Hiroshima, de către echipajul militar american special desemnat. Prin acest gest inedit în istoria militară contemporană, SUA doreau să răzbune atacul de la 7 decembrie 1941, de la Pearl Harbour, dar şi să blocheze efortul de război făcut cu un fanatism inimaginabil de japonezi, în condiţiile în care, în Europa, Germania capitulase de trei luni de zile. Autorii inventariază şi consecinţele primei explozii nucleare, dar, în mod ciudat, nu insistă asupra numărului uriaş al victimelor umane şi a impactului psihic al acesteia, impact ce dăinuie şi azi.
Nu ar trebui uitate nici reacţiile unora dintre cei ce au participat la acest prim bombardament atomic, între care cea mai şocantă mi s-a părut a col. Paul Tibbets, comandantul echipajului. În vreme ce unii dintre subalternii săi regretau actul la care au participat, Tibbets, care a murit la 92 de ani, n-a avut niciodată nici cele mai mici remuşcări. Să amintesc că, ulterior, el a primit nu mai puţin de 11 medalii americane şi internaţionale! N-a avut nicio căinţă nici comandantul bombardierului B-29 Bockscar, mr. Charles W. Sweeney, care a aruncat bomba ce a distrus Nagasaki, deşi planul iniţial viza Kokura. Pe urmă m-a surprins că autorii cărţii n-au abordat măcar în treacăt mărturiile zguduitoare ale unor supravieţuitori de la Hiroshima şi Nagasaki, ce ar fi trebuit contrapuse unui amănunt nu mai puţin şocant: un medic din Nagasaki arăta, prin 1980, că încă mai existau cazuri de contaminare cu plutoniu radioactiv 239, iar acestea vor continua încă 24.360 de ani! Atunci, taifunurile nucleare s-au deplasat cu 1.600 de km pe oră. Un amănunt tulburător: în 1951, autorităţile din Hiroshima reconstruiseră deja un sfert din oraş şi, dorind să-i facă pe supravieţuitori să uite cât mai repede groaznicul coşmar, au încercat să le recreeze mediul lor cotidian, plantând cireşi de carton cu flori de hârtie! Aş mai aminti, tot la capitolul reacţii, şi cele spuse de părintele bombei atomice, savantul J.R. Oppenheimer: „Mi-ar plăcea să cred că, dacă nu toţi, mulţi dintre savanţi au încercat un adânc sentiment de răspundere şi de groază şi că s-au jurat să procedeze în aşa fel încât acest lucru să nu se mai repete niciodată”. La rândul său, scriitorul francez Francois Mauriac nota în ziarul „Figaro” din 10 august 1945: „Azi, după transmiterea informaţiei (despre bombardamentul de la Hiroshima – n.n.), lumea ştie că materia poate pieri în ziua în care un om, poate unul singur, va hotărî acest lucru în sufletul lui”.
Revenind la Japonia, să precizez că, la un moment dat, şase dintre centralele nucleare existente în această ţară se află pe o rază de 100 de kilometri în jurul Hiroshimei, unde un bec din patru funcţionează datorită energiei atomice. Aflând acest amănunt, un jurnalist de la revista pariziană „Le Point” se întreba dacă el „nu reprezenta un mod de a spăla atomul de păcatul lui originar”.
Din păcate, atât pe teritoriul nipon, cât şi în altă parte a lumii s-a uitat – sau neglijat – faptul că, uneori, natura produce dezastre ce ar putea avea urmări cu mult mai mari şi mai grave decât cele „provocate” de imaginaţia omului. După cum s-a constatat, nivelul radiaţiilor în unitatea principală din Fukushima este de 1.000 de ori mai mare decât limita admisă şi ele cresc mereu. În fine, deşi nu ştiu ce înseamnă în realitate că seismul de vineri a deplasat cu 2,4 metri insula principală a arhipelagului nipon, aşa cum anunţă Institutul de Geofizică din SUA (USGS), cred că nu e deloc de bine. De altfel, cum mereu se comunică noi lucruri care nu par deloc bune, s-a aflat că acest seism a mişcat axa Pământului cu 25 de cm, ceea ce a dus la micşorarea zilei cu 1,26 microsecunde.
Am început prin a spune că japonezii sunt urmăriţi de coşmarul nuclear şi că ei sunt singurii pe a căror piele s-au testat primele bombe atomice. Pornind de la tot ce li se întâmplă acum, nu pot să nu mă întreb: oare ce blesteme cumplite s-au abătut asupra lor de-a lungul istoriei?
