La biblioteca-muzeu a Operei „Garnier” din Paris, o expoziţie intitulată „Tragédiennes de l’opéra” (Tragedienele Operei) recompune, din 7 iunie până la 25 septembrie, epoca de aur a artei lirice. Epoca în care rentabilitatea nu era un concept cunoscut în lumea spectacolului de Operă şi în care belcanto se bucura de un adevărat cult.
Fotografii, accesorii, documente refac atmosfera în care, de-a lungul anilor, divele, multe dintre ele azi uitate, entuziasmau spectatorii şi erau adorate de aceştia. Nume şi chipuri care nu mai spun mare lucru celor pentru care opera nu este chiar o pasiune se perindă în expoziţie. Marile cântăreţe sunt prezentate în rolurile care au stârnit pasiunea publicului prin creaţii memorabile. Soprana Emma Calvé a strălucit în Margareta din „Faust” de Gounod, căreia i-a conferit un caracter întunecat şi lasciv în acelaşi timp. Mezzosoprana Hélène Bouvier a fost una dintre cele mai convingătoare „Dalila” din opera lui Saint-Saëns.
Lina Cavalieri
Pictorul francez Léon Bonnat a imortalizat-o pe soprana Rose Caron, cu privirea ei pătrunzătoare, în „Salammbô” de Ernest Reyer. Dramele acestor uimitoare interprete nu erau generate întotdeauna de scenă. Incomparabila Germaine Lubin, asociată mai ales cu muzica lui Wagner, dar şi creatoarea unei tragice „Elektra” a lui Strauss, a plătit scump faptul că a fost cântăreaţa preferată a lui Hitler. Privitorul trece prin faţa imaginilor unei inocente „Manon” de Massenet, întruchipată de soprana belgiană Vina Bovy, este oprit în loc de frumuseţea şi nobleţea păgână a „Medeei” lui Darius Milhaud, ce a stârnit ovaţii în 1940 în interpretarea Marisei Ferrer. Un zâmbet tandru smulge senzuala Fanny Heldy, preferată pentru rolurile compuse de Ravel şi Leoncavallo, iar imaginea scoţiencei Mary Garden aminteşte capacitatea artistei de a încarna personaje angelice ca „Melisanda” lui Debussy, dar şi răutatea distructivă a „Salomeei” lui Richard Strauss sau senzualitatea Afroditei lui Erlanger.
Soprana italiană Lina Cavalieri era numită în epocă „cea mai frumoasă femeie din lume”, iar aventurile ei făceau deliciul iubitorilor Operei. Mai privesc vizitatorul, în costumele lor de scenă, Geneviève Vix, Jeanne Hatto, Françoise Rosay, care înainte de a fi actriţa-muză a lui Feyder sau Audiard a încântat în „Thais” de Massenet.
O expoziţie în care sunt etalate chipuri de femei, pentru că, scrie muzicologul André Tubeuf, citat de „Le Figaro”, în prefaţa volumului „Tragédiennes de l’opéra, de Rose Caron à Fanny Heldy, le feu sacré des déesses du Palais Garnier 1875-1939”, publicat recent la Editura Albin Michel, „Opera este victoria femeilor, pentru că opera este victoria victimelor, ele au ultimul cuvânt; ea le oferă apoteoza: efuziunea lirică este o glorificare”.
Rose Caron în Salambo
Neuitatele tragediene au provocat lacrimile unor generaţii de pasionaţi, cu prezenţa lor scenică, cu frumuseţea şi expresivitatea lor, şi, desigur, în primul rând cu timbrul inconfundabil al vocilor lor, ce mai pot fi ascultate, uneori, în înregistrări de epocă, nu foarte frecvente.
Toate aceste zeităţi ale scenei aveau caracteristici speciale ce le confereau statutul de divă, totul sub calificativul „mare”: mare voce, mare muzică, mare caracter, dar şi… mari capricii. În secolul al XIX-lea, Stendhal vedea în Giuditta Pasta esenţa feminităţii şi a stilului. Maria Callas a devenit o icoană a victimei, atât pe scenă, cât şi în viaţă. S-a scris mult despre capriciile divelor, dar s-a uitat mereu disciplina, rigoarea care le permite să devină adevărate icoane ale unei epoci. Statutul de icoană care le poate frânge uneori, aşa cum s-a întâmplat cu Callas. Un deşert a primit numele uluitoarei australience Nelly Melba, Hortense Schneider, creatoarea marilor roluri ale lui Offenbach, era primită ca o adevărată Mare Ducesă de Gerolstein la Expoziţia universală de la Paris.
În perioada contemporană, se adaugă obligaţiilor amintite anterior eficacitatea şi glamour-ul. În ochii publicului, cel puţin, ele trebuie, la coborârea de pe scenă, să fie simpatice, naturale, agreabile. O contradicţie în termeni.
Cecilia Bartoli îşi încântă admiratorii sosind la interviuri în ghete de baschet, cu o nonşalanţă studiată. Tipologia clasică a divei a dispărut, de fapt, odată cu Maria Callas. Angela Gheorghiu este poate ultima care joacă rolul cu fidelitate, prin capriciile sale, prin anulările de ultim moment…
