Sper ca prin titlul meu adaptat să nu-l minimalizez pe cel al excelentului roman după care s-a făcut un reuşit film, dar n-am putut să nu mă gândesc la el văzând nonşalanţa cu care a intrat într-o serie de mari dispute grave şeful statului român. În primul rând, ignorând o celebră vorbă potrivit căreia nimeni n-a câştigat un război cu presa, Traian Băsescu este în război perpetuu cu mass-media din România, vorbesc de presa adevărată, şi nu de cea afiliată puterii. În al doilea rând, încă de la „înscăunarea” sa ca preşedinte, el o ţine tanga-langa şi atacă Rusia cu orice prilej mai deosebit. Apoi, prin modul lui foarte special de a percepe şi evalua public anumite realităţi politice contemporane, el a reuşit să supere Israelul, dacă nu să jignească profund această ţară, nu doar în momentul în care, în toamna lui 2008, venind dintr-o vizită la Damasc, şi dorind să justifice această călătorie, declara, între altele, că Siria se învecinează cu Libanul, Irakul şi Palestina, uitând să specifice Israelul. Or, omisiunea sau lapsusul coincidea cu teza siriană privind existenţa Statului Israel. Totodată, prin nesăbuita declaraţie făcută în seara de 22 iunie la întrebarea mai mult decât iresponsabilă a unui ziarist cu pretenţii de urmaş al lui Stelian Popescu şi Pamfil Şeicaru la un loc, Traian Băsescu a mai agitat spiritele şi la Berlin, ca şi în alte capitale occidentale, vizibil stânjenite de aprecieri mai mult decât scandaloase făcute în public de şeful unui stat membru al Alianţei Nord-Atlantice în anul de graţie 2011. În fine, dar nu în ultimul rând, într-un stil cu care ne-a obişnuit deja, şeful actual al statului român este în conflict şi cu propriul popor, fapt specific unui demnitar izolat de cei pe care-i conduce, adică unei dictaturi.
Revenind la începutul listei de faţă, aş vrea să spun că în cronica politică postdecembristă nu există un înalt demnitar în funcţie în al cărui limbaj să fie semnalate atâtea expresii de vaporean autentic -„ţigancă împuţită”, „ziarist găozar” etc. -, cât şi tratarea în derâdere a presei, aşa cum a făcut-o el chiar la Cotroceni, când o primea pe preşedinta Confederaţiei Elveţiene. Din această perspectivă, surâsul doamnei Micheline Calmy-Rey spune totul, el aparţinând nu doar unui distins şef de stat, ci mai ales unei politiciene remarcabile, care cunoaşte la perfecţie regulile jocului democratic, în care locul şi rolul presei nu sunt ignorate NICIODATĂ. Din păcate, lecţia sa implicită nu a putut avea efect, dat fiind că şeful statului român nu mai ascultă de mult, de nimeni. Obişnuit să fie adulat de aşa-zise conştiinţe culturale, dar cu patalamale de lichele patentate şi practicante ale dictonului ubi bene ibi patria – în traducere dâmboviţeană cine dă mai mult şi mai des primeşte toate pupincurismele de rigoare, chiar şi bonus -, Traian Băsescu nu mai are simţul realităţii imediate, ci pe al uneia pe care şi-a construit-o el, şi pe care o vrea impusă tuturor cu orice risc şi prin orice metode. De aceea, el ignoră orice semnal al presei ori îl ia în derâdere, acuzând-o de rea credinţă, mogulism, populism, rusism, iliescism, geoanism, voiculescianism, pontism, crinantonescianism ş.a.m.d. Numai de realism şi că-şi face datoria ca un câine de pază al democraţiei – nu.
Legat de presă, dar şi de marea politică, mi se pare foarte elocvent modul în care Traian Băsescu a conceput relaţia cu Rusia. Atacurile sale trecute nu le mai amintesc, şi nici gesturile diplomatice total deplasate la adresa Moscovei, ci spun că, personal, am crezut, până la un punct, că face toate astea spre a fi pe placul „marelui licurici”. Dacă este aşa, premisa este total greşită, întrucât, după cum s-a dovedit mereu, între Bucureşti şi Moscova, Washingtonul va trata cu prioritate Moscova, fiind vorba de o superputere, şi nu de un elev sârguincios. Din această perspectivă, declaraţiile pe care le-a făcut la 22 iunie referitoare la momentul declanşării „Operaţiunii Barbarossa” îşi au logica lor, dar una internă, ce nu trebuia făcută public. Că lucrurile ar fi trebuit să stea astfel o dovedeşte campania de presă pe care a declanşat-o ziaristul afiliat puterii ce a pus nefericita întrebare. Cel care asemuieşte „Maica Rusie cu Măreaţa URSS” are dreptate, dar uită un mic amănunt, acela că atunci când vorbeşte de momente tragice din istoria sa o ţară mare are logica ei, şi nu una împrumutată ori dictată de un jurnalist cu pretenţii de primadonă congelată. Principalul vinovat al regretabilului incident este ziaristul respectiv, un ins teribilist, care vrea să iasă mereu în evidenţă, luând lucrurile în răspăr şi căutând cu orice preţ originalitatea. Cum se ştie, un interviu cu un şef de stat se discută în prealabil cu stafful lui şi nu se admit abateri de la tematica stabilită. După unele informaţii, aşa s-a procedat şi acum, numai că teribilistul ziarist, un afiliat al puterii, a ţinut, ca de obicei, să iasă în evidenţă. De aici şi acea revistă de istorie oferită în dar preşedintelui şi întrebarea pusă de el, dacă Băsescu ştie ce s-a întâmplat acum 70 de ani. Ea pornea de la faptul, constatat de el că, în ţară, nu s-a marcat cum ar fi dorit el acea zi istorică. Ce a urmat se ştie. În primul rând, preşedintele a ezitat, amintindu-şi greu ori deloc ce a fost la 22 iunie 1941. În al doilea rând, ziaristul-zmeu, căruia unii îi spun „maestre”, a dat o lecţie de tembelism, întrebând ceea ce ar fi putut întreba în cu totul alt cadru, iar răspunsurile având cu totul altă destinaţie. Fireşte că iritarea Moscovei era normală într-un atare context, iar reacţia ei, prin care invoca cele 27 de milioane de vieţi pierdute în Al Doilea Război Mondial, nu putea fi una de domnişoară trădată. Mi s-a întâmplat să le iau interviuri şahinşahului Iranului, lui Shimon Peres, lui Yasser Arafat şi atâtor şefi de stat, dar, niciodată, discuţia oficială n-a depăşit cadrul stabilit în prealabil, chiar dacă evoluţia ei ar fi permis asta. La Beirut am cunoscut-o pe ziarista italiană Oriana Fallaci, o mare realizatoare de interviuri cu mai toate personalităţile lumii contemporane. Tocmai vorbise cu Arafat, la o oră la care eu încă nu visam la aşa ceva. Mi-a povestit cu câtă atenţie îşi pregătea fiecare interviu şi cu câtă grijă stabilea fiecare detaliu al convorbirii în discuţiile cu stafful aceluia. Am întrebat-o dacă a avut vreodată probleme după difuzarea interviurilor respective şi mi-a răspuns că nu, întrucât a respectat regula de aur a interviului: acea de a nu modifica nimic şi de a nu altera dialogul aşa cum a decurs el. Pornind de aici se trag învăţămintele de rigoare referitoare la cei care dau lecţii de presă azi şi, mai presus de orice, cu ce preţ. Dar, cum spuneam, lucrul respectiv nu-i interesează nici pe Băsescu şi nici pe „maestrul” din presa afiliată lui.
Nenorocirea este că produsul acelei colaborări are efecte în continuare. Se ştie ce reacţie dură a avut senatorul Radu F. Alexandru, care, într-o apariţie la o televiziune, a condamnat declaraţiile respective şi a amintit că este şi evreu. Ce s-o mai sucim, declaraţia lui Băsescu privindu-l pe mareşalul Antonescu a picat foarte prost nu numai la Moscova ori la Berlin sau Washington, ci şi la Tel Aviv, unde nu era de ajuns cea de la venirea din Siria, şi poate şi alte lucruri. Nu ştiu să mai fi scris ori spus cineva: doar asta-i mai lipsea lui Băsescu – să se pună rău cu Israelul! E adevărat, la Bucureşti, a venit zilele trecute premierul isrealian Benjamin Netanyahu, dar trebuie ţinut seama în ce context internaţional a făcut el această vizită. Şi ar mai fi un element care atestă dimensiunea redusă a actualelor relaţii româno-isrealiene. În vreme ce, la Sofia, a avut loc şedinţa comună de guvern bulgaro-israeliană, Netanyahu ducând cu el opt miniştri, una similară româno-israeliană va avea loc abia în noiembrie. Cât o priveşte, Bulgaria este unul dintre cei mai importanţi parteneri economici ai Israelului. Pe urmă, ar trebui ştiut public că, la Bucureşti, oaspeţii israelieni n-au dorit să fie abordate şi relaţiile economice bilaterale, faptul făcându-se la insistenţa părţii române. Oare de ce? Pe scurt, Băsescu a greşit grav şi în raporturile cu Israelul, iar recentul său oaspete şi interlocutor, Netanyahu, nu este doar premier al acestei ţări, ci şi una dintre cele mai mari personalităţi ale evreimii mondiale.
Nu pot încheia fără a sublinia din nou că şeful statului român s-a implicat concomitent în prea multe războaie, deşi îi lipsesc consilieri calificaţi, iar prin însuşi comportamentul său public face totul spre a nu beneficia de aportul adevărat, vizibil şi consistent, al unor minţi luminate, ceea ce la orice lider europen e de la sine înţeles.
