Aproape insesizabil, zilele trecute, preşedintele României l-a celebrat pe unul dintre intelectualii săi apropiaţi. Discreţia determină reciprocitatea unor servicii. Poporul nu înţelege şi nu are sens să participe. Cine să-l întrebe şi de ce să-i oferim prea multe explicaţii. Medalia oferită dlui Vladimir Tismăneanu a fost pentru efortul său în consolidarea democraţiei în România. Democraţie! Cu 50 de ani în urmă, părintele dlui Tismăneanu, în acelaşi timp şi părintele de partid al vechiului regim pro-sovietic, afirma: „PMR, ca detaşament al mişcării comuniste internaţionale, ca unic partid de guvernământ al unei ţări care face parte din marea familie a ţărilor socialiste, este conştient de marea răspundere care apasă pe umerii săi şi înţelege să se călăuzească şi pe viitor de atotbiruitoarea învăţătură marxist-leninistă”. Leonte Tismăneanu era în acea vreme şeful catedrei de socialism ştiinţific de la Universitatea „C.I. Parhon” din Bucureşti. Vladimir Tismăneanu se plasează astăzi pe poziţia unui democrat de tip occidental, fidel schimbărilor liberale. La fel şi tatăl domniei sale spunea: „Călăuzindu-se după învăţătura leninistă care arată că tăria partidului constă nu atât în numărul membrilor săi, cât în calitatea lor, în devotamentul lor faţă de interesele clasei muncitoare, că partidul se întăreşte curăţindu-şi rândurile de elementele carieriste, nestatornice, duşmănoase, CC al Partidului Muncitoresc Romîn a hotărât, în baza indicaţiilor Congresului PMR, verificarea tuturor membrilor partidului”. Tată şi fiu. Pentru a înţelege această aparentă şi bizară inadecvare, dintre tată şi fiu, îl voi cita pe Milorad Pavič: „Se ştie că atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura”. Aşadar totul se uniformizează. Literatura? Foarte de curând, elevul disciplinat al politrucului Gogu Rădulescu, dl. Mircea Cărtărescu, se arată îngrozit de o eventuală nereuşită a acestei uniformizări culturale prin politică, şi astfel domnia să piardă locul întâi în toate, odată cu sprijinul partidului. Deşi, în această ecuaţie culturală, locul întâi i-a aparţinut întotdeauna unuia ca Gogu Rădulescu! Restul sunt numai nişte pârlaci culturali.
Însă de ce să fi avut nevoie d-l Vladimir Tismăneanu de o insignă de la Traian Băsescu? Domnia sa deţine insigne cu mult mai importante şi influente! De fapt, Traian Băsescu are nevoie de insigna „Vladimir Tismăneanu”. Pentru ce? O spunea Leonte Tismăneanu în anii ’50: „Linia sa politică nu poate fi aplicată dacă forţa conducătoare în stat, partidul, nu reprezintă o unitate de voinţă şi acţiune. Partidul Comunist nu poate îngădui ca o parte a membrilor săi să se constituie în vreun grup aparte, într-o fracţiune cu platformă şi program propriu”. Celebrarea s-a realizat la sugestia sau propunerea – chiar nu mai contează – a preşedintelui ICR, Horia-Roman Patapievici. Toţi vin din acelaşi trecut. Dar ei au fost norocoşii. I-au supravieţuit. Au fost destui care chiar au crezut în idealurile comuniste şi au dispărut înainte de vreme. Dar idealul lor a avut o particularitate. Şi această particularitate ne-a oferit-o nouă cu preţul vieţii, un comunist: Lucreţiu Pătrăşcanu. A fost executat pentru sintagma: „Înainte de a fi comunist, sunt român!”. Îl vedeţi pe dl. Patapievici spunând că este român înainte de toate?! Pe Traian Băsescu crezând într-un ideal pozitiv sau optimizant? Oricum, prin comparaţie cu sus-numiţii, d-l Vladimir Tismăneanu chiar este un intelectual. Bine, nici nu-i este greu în această nefericită asociere. Însă de ce a acceptat domnia sa să devină insigna altora? Deoarece o foarte veche poveste evreiască cu tâlc, venind din vremurile antichităţii timpurii, ne spune că „trei lucruri fac să se răscoale o ţară şi patru lucruri nu le poate suferi: un rob care a început să împărăţească; un nebun care are pâine din belşug; o femeie dispreţuită care se mărită şi o roabă care moşteneşte pe stăpâna sa”. Iar această povestire are şi un îndemn pentru domnia sa. Acela de a de a sta mereu la distanţă faţă de un sclav care devine stăpân, de un nebun aflat în fruntea bucatelor şi de cocotele dispreţuite ajunse să aibă putere.
