Am rămas dator cu un portret al unei Marii care mi-a marcat viaţa. Revin mereu la imaginea ei de parcă un colţ al memoriei mele ar sta agăţat de o datorie, de o pomenire sau de o iertare. Maria lui Covrig, Maria Frizeriţa, Maria Ceferista a fost sora cea mai mică a mamei mele. Era o moaţă mică, îndesată, cu o faţă oacheşă şi cu nas drept, ca de grecoaică, şi cu un optimism care i-a rămas viu chiar şi în ultimele zile dinaintea morţii. Ştia ce o aşteaptă, dar mai avea în ea puterea de a zbura cu gândul la copilăria noastră. Mi-a zis:
– Lasă, nepoate, mă fac eu bine şi mergem noi pe culmile Cerului şi ne oprim la Pogane, unde ne-am jucat şi am fugit prin mesteceni.
Culmile Cerului erau vârfurile de dealuri şi munţi de pe Valea Cerului Băcăinţi de la marginea Munţilor Apuseni, iar Pogane era numele unui loc cu un izvor de gheaţă chiar şi în mijlocul verii. Acolo adăpam vitele, acolo prânzeam, acolo se adunau şi ceilalţi ca la o inimă a pădurii. Şi după ce ne odihneam puţin, cei mici începeam goana prin mesteceni. Unul se ridica pe un mesteacăn subţire şi elastic ca o prăjină rusească şi se lăsa cu vârful copacului până la tulpina următorului. Deşteptăciunea era să calculezi distanţa şi să alegi bine mesteacănul şi să-i dai drumul exact când urmăritorul sărea pe urmele tale. Se trosneau două coroane de mesteceni. Un chiuit de victorie, un fel de trufie de mică sălbăticiune sfâşia pădurea. Maria nu se dădea niciodată prin mesteceni. Probabil că o anume pudoare feminină o oprea de la această joacă. În schimb era spectatorul meu înfocat. Şi striga într-un fel al ei, cu dinţii încleştaţi şi cu buzele strânse, de parcă s-ar fi luptat cu urmăritorul meu.
Imaginile de seară, când ne întorceam acasă de pe coclauri, mă fugăresc şi ele ca nişte animale de pradă. Auitul văii, tălăngile, murmurul apei, strigătele din pridvoare sau de prin curţi, vitele şi oile, toate reunite într-o simfonie domestică desăvârşită, cum n-am mai auzit niciodată.
Din nefericire, nu am mai apucat să ne întoarcem în acele locuri. Maria, o moaţă curajoasă, veselă şi enervant de harnică, exact ca o maşinuţă nemţească, m-a obligat să trăiesc pe viu un vers din Jorge Luis Borges. Ce multe locuri ştiu peste care am tras o uşă până la sfârşitul lumii. Maria iubea florile. Le spunea pene. Ea ţinea grădina bunicilor şi tot ea a făcut din casa ei din Şibot un soi de penaj al comunei. Vorbea cu ele, avea poveşti despre ele şi citea mersul lumii după starea florilor. Şi ea spunea că trandafirii înfloriţi de „Sânta Mărie” sunt ca o scrisoare că vine toamnă lungă şi cu struguri dulci.
Dintre toţi fraţii mamei, Maria întrupa perfect şi perenitatea misterioasă a sentimentelor fraterne.
Ea şi mama erau legate de o dragoste de surori cum nu am mai întâlnit niciodată. Fiecare era ca o apărare a celeilalte. Ca o oglindă, ca un alter ego, ca o prelungire a corpului. Se îmbolnăvea una. O durea şi pe cealaltă. Una nu avea cartofi. Îi aducea cealaltă. Una nu avea ieşire dintr-o încurcătură. Cealaltă îi arăta calea. Când Maria era pe ducă, mama a simţit ceasul şi m-a chemat de la Bucureşti.
– Du-te şi vezi şi n-o lăsa!
N-am mai putut face nimic.
Mătuşa Maria a fost cu adevărat ruptă din chipul Mariei. L-a purtat frumos şi demn, până când soarele rece al iernii n-a mai trecut prin fereastra Salvării care o ducea spre casă.
