În curând se împlinesc zece ani de la atentatele din septembrie care au șocat America și întreaga lume, ele demonstrând, între altele, că SUA nu erau nici pe departe invulnerabile, așa cum pretindeau la ora aceea. Între manifestările care marchează împlinirea deceniului despre care aminteam se află și lansarea unei cărți ce va avea loc în Franța, la 18 august. Este semnată de tinerii publiciști Nicole Bacharan și Dominique Simonnet, se intitulează „11 septembre. Le jour du chaos”, are 335 de pagini și apare la editura Perrin. Prezentând-o în avanpremieră, ziarul „Le Figaro” susține că ea seamănă unui thriller ultrarealist, autorii reconstituind minut cu minut ziua care, acum zece ani, a făcut ca nu numai America să tremure. De la subsolurile Casei Albe la pasagerii avioanelor sinucigaşe, ei relatează într-o manieră palpitantă evenimentele care au inaugurat în mod tragic secolul XXI. Cititorii află unde era preşedintele George Bush în momentul atentatelor şi cum a reacționat la primirea ştirii; ei sunt puşi la curent cu debandada ce s-a instalat la Casa Albă în momentul în care a circulat o ştire că şi aceasta ar urma să fie atacată. De asemenea, se descrie foarte sugestiv harababura ce domnea în Turnul de Sud al Gemenilor după ce fusese lovit primul dintre ele. Pe scurt, aşa cum spune şi titlul cărții, în numai câteva minute, haosul s-a instalat pe tot cuprinsul Americii. Cum s-au comportat politicienii, dar oamenii simpli ? În cele ce urmează prezentăm câteva extrase din acest volum ce se citeşte cu sufletul la gură. (D.C.)
8 h 14
– American 11, urcă şi rămâi la 3-5-0.
Scrutând ecranul calculatorului din marea sală a Centrului Aerian din Boston, Peter Zalewski, unul dintre controlori, se miră. Tocmai îi ceruse să urce până la 10.000 metri avionului companiei American Airlines 11, care decolase la ora 8 fix, cu 81 de pasageri, şi se afla acum la 8.000 de metri, aproape altitudinea sa de croazieră. Dar avionul nu răspunde. În această zi, deasupra coastei Estice, cerul este „severe clear” în jargon aeronautic: perfect limpede. Circa 5.000 de avioane sunt deasupra teritoriului american. Aproximativ 50.000 vor zbura în cursul zilei. 22 centre regionale îşi împart gestionarea traficului deasupra Statelor Unite. Cei 260 de controlori de la centrul din Boston se ocupă de sectorul Nord-Est, adică preiau avioanele după decolarea lor de pe aeroporturile din regiune, între care se află cele foarte frecventate din Boston şi New York, şi dau instrucţiuni piloţilor pentru a-l plasa pe fiecare pe ruta sa şi pentru a ţine avioanele la o anume distanţă unele de altele. Munca este grea, iar stresul permanent.
– American 11, mă auzi? Peter repetă mesajul lui. Tăcere. Să fi rămas pe frecvenţa sectorului precedent? Încearcă să-l reapeleze. Fără răspuns. Atunci trece pe frecvenţa de urgenţă 121,5. Fără răspuns. Ceva nu merge bine cu acest avion. Aparent, transponderul, acest emiţător care permite identificarea aparatului, este închis. Toate avioanele aflate la 3.000 de metri altitudine trebuie să emită acest semnal care arată pe harta de pe ecranul controlorilor locul avionului, însoţit de cifrele ce indică viteza şi altitudinea lui. Piloţii nu opresc niciodată în mod deliberat transponderul. O pană? Puţin probabil. Întrucât radioul avionului nu răspunde nici el, neliniştit, controlorul îşi avertizează supervizorul.
– Avem o problemă serioasă cu AA11. – O luare de ostatici?, întreabă supervizorul. – Nu, răspunde în mod instinctiv Peter Zalewski. Sunt ani de zile de când n-a mai avut loc o luare de ostatici. Aeroporturile sunt securizate acum, controalele sunt stricte, luările de ostatici aparţin trecutului. Este un caz de „Nordo” (lipsă de contact radio). Aşa cum prevede procedura, controlorul face apel la alte avioane ale American Airlines cerându-le să încerce să stabilească un contact pe frecvenţele companiei… Fără succes.
– American 11, dacă mă auzi… insistă Peter Zalewski. Controlorul cere avionului să încerce procedura „ident”, adică să apese un buton de urgenţă de pe transponder care afişează datele sale pe ecran, la Boston, şi arată că cel puţin pilotul înţelege instrucţiunile. Nimic. Pe ecranul său, Peter Zalewski nu are deloc informaţii. Tot ce poate vedea e ecoul radar clasic al aparatului şi să estimeze viteza lui. Avionul îşi schimbă brusc direcţia şi se îndreaptă spre sud. Peter se pregăteşte să reacţioneze pentru a degaja cerul pe noua traiectorie, când, deodată, aude în cască frânturi de conversaţie provenind din avion: – Avem avioanele. Rămâneţi calmi şi totul va fi bine. Ne întoarcem la aeroport. Apoi, câteva clipe mai târziu: – Nimeni să nu mişte. Totul va fi bine. Dacă faceţi cea mai mică mişcare, vă puneţi în pericol. Staţi liniştiţi.
Aparent, cineva se adresa pasagerilor de la microfonul cabinei pilotului… Cineva care nu ştie să se folosească bine de sistemul de comunicaţii de la bord şi nu realizează că este legat pe frecvenţa de emisie externă. Conversaţia este bruiată, puţin audibilă… Dar controlorul a auzit suficient pentru a-şi face o idee. Este într-adevăr o luare de ostatici.
(…)
8 h 34
În acest timp, în Carolina de Nord, Nydia Gonzales, salariată la American Airlaines, continuă să culeagă informaţiile pe care i le dă stewardesa Betty Ong din avionul deturnat. Între cele două femei care nu se cunosc şi pe care undele le leagă se stabileşte o legătură stranie. O solidaritate imensă trece dincolo de cuvinte. Amândouă se forţează să rămână calme, să se exprime cât mai eficient posibil. Se simte neliniştea în vocea lui Betty, dar tânăra nu cedează panicii, ea încearcă cu orice preţ să rămână calmă, având un singur scop: să ofere maximum de indicii ca să se poată acţiona, să întreprindă ceva pentru a face faţă acestei drame de neînţeles pe care e pe cale s-o trăiască. În fundal, în casca ei, Nydia poate auzi zgomotul surd şi continuu al avionului care zboară cu toată viteza spre o destinaţie necunoscută.
– Betty, aveţi informaţii despre aceşti tipi care sunt în cabina piloţilor? Sunt de la prima clasă? Nydia ascultă răspunsurile lui Betty, apoi le transmite superiorilor ei de la American Airlines: ei stăteau pe locurile 2Aşi 2B… Sunt în cabina piloţilor cu piloţii… – Betty, este un medic la bord?, întreabă Nydia. Pasagerii de la prima clasă au fost mutaţi la clasa economică. Prima clasă este goală acum. – Ce se întâmplă acum, dragă?, continuă Nydia, din ce în ce mai emoţionată. – Avionul se balansează într-o parte şi în alta, anunţă Betty. Concomitent, pe un alt telefon, Nydia obţine amănunte de la centrala American Airlines.
– Controlul aerian deplasează tot traficul de pe traiectoria avionului… îi comunică ei colegul de la American. El a oprit transponderul şi nu avem altitudinea clar stabilită… – Începem să coborâm, anunţă brusc Betty. – Vor ateriza la New York! strigă Marquis, supervizorul Centrului de Operaţiuni. Sunaţi la Newark şi JFK (cele două aeroporturi din oraş – n.n.). Să se pregătească pentru o luare de ostatici! În acelaşi moment, stewardesa Madeline Sweeney, aşezată nu departe de Betty Ong, îi spune colegului din Boston: – Ceva nu merge. Zburăm foarte jos… Foarte… foarte… foarte. O!, Doamne, suntem prea jos…
Sunt 25 de minute de când este la telefon şi continuă să ofere informaţii asupra ceea ce se petrece la bordul zborului American Airlines 11. Deodată, Nydia nu o mai aude. – Ce se întâmplă, Betty?, insistă Nydia. Betty, vorbeşte-mi! Betty, eşti acolo?… Apoi ea se adresează superiorilor: – Cred că am pierdut avionul…
(….)
8 h 49
În Turnul de Sud (al Gemenilor-n.n.), cel care nu fusese lovit, oamenii ezită. Ce trebuie să facă? Să rămână în birourile lor? Să le evacueze? Unele firme, precum banca Morgan Stanley, care ocupă peste 20 de etaje din acest imobil, le cer salariaţilor să-şi părăsească locurile. Totuşi, un anunţ neaşteptat, făcut la difuzoare, provoacă încurcături: – Nu părăsiţi etajele, acest turn nu este implicat (nu a fost atins -n.n.), reveniţi în birourile voastre! Mulţi dintre funcţionari, docili, ascultă consemnul şi revin în birourile lor. Câteva persoane, care coborâseră până la parter, se reurcă liniştite în ascensor, la sfatul agenţilor de securitate. Bursa se deschide la ora 9.00 şi fiecare revine în biroul său. Este cazul lui Stephen Mulderry, funcţionar la o mică societate financiară care se află la etajul 88 al Turnului de Sud. El îl sună imediat pe fratele său Peter: – Eram chiar la fereastră, îi povesteşte el, dar, Doamne!, nu ştiu dacă oamenii cad ori sar, am văzut oameni căzând spre moarte. – O, Doamne! – Sunt oameni… continuă Stephen, şocat, aproape de necrezut. Vede că se aprind semnalele luminoase intermitente ale telefoanelor, semn că este sunat. – Trebuie să plec. Luminile semnalizează că Bursa se deschide. Stephan se apucă de lucru. La fel fac şi alte sute dintre colegii săi.
(…)
9 h 03
Milioane de persoane asistă în direct, prin intermediul canalelor de televiziune, la felul în care al doilea avion percutează World Trade Center. Lumea întreagă realizează că New Yorkul este ţinta unui atac fără precedent. Preşedintele Statelor Unite îl ignoră. Chiar în momentul impactului, el este pe cale să se instaleze în sala clasei CE1 a unei şcoli, unde îl primeşte învăţătoarea Sandra Kay Daniels, o tânără negresă ochelaristă, şi 16 elevi în uniforme, cu cămăşuţe albe, şorturi şi rochiţe. Pentru micuţa şcoală, evenimentul este imens. Ea a fost aleasă de Casa Albă şi înseamnă cansacrarea. Ideea staffului prezidenţial este de a-l duce pe preşedinte să asiste la o lecţie într-o şcoală modestă, o imagine simbolică pentru a arăta importanţa lecturii în sistemul educativ.
(…)
9 h 07
În Florida, lecţia în prezenţa preşedintelui a început de cinci minute, punctată mereu de felul rapid şi precis al lui Miss Daniels, care arată ce cuvinte trebuie citite de elevi. Preşedintele nu ştie încă nimic. Nu a fost încă avertizat despre ceea ce se întâmplase la New York. Învăţătoarea începe a doua parte a lecţiei. – Acum luaţi-vă manualele aflate sub pupitre şi deschideţi-le la lecţia 60, pagina 153. Copiii se apleacă să-şi ia manualele… În acele clipe, Andy Card, profitând de această mică întrerupere, se îndreaptă spre preşedinte. Consilierul nu are obiceiul de a intra în acest fel în zona fotografilor. George Bush realizează că s-a întâmplat ceva… Card se apleacă la urechea preşedintelui şi-i strecoară două propoziţii:
– Un al doilea avion tocmai a percutat al doilea turn de la World Trade Center. America este atacată!
George Bush nu clipeşte. Corpul său s-a încordat, faţa i s-a întunecat. Andy Card se retrage, lăsându-l în faţa clasei şi a fotografilor care n-au pierdut nimic din scenă, dar fără să-i cunoască motivul. Miss Daniels a început deja partea a doua a exerciţiului, lectura colectivă a unei povestiri.
Puneţi degetul pe titlul poveştii. Fiţi gata să citiţi repede. „Get ready” – The Pet Goat, citesc copiii într-un singur glas. Capra îmblânzită.
(…)
Aşezat, cu picioarele încrucişate, George Bush ia un exemplar al cărţii şi-l fixează fără a-l vedea. Ochii lui privesc în gol, faţa este întunecată, din timp în timp priveşte spre elevi. „A girl got a pet goat”, scandează elevii (O fată are o capră îmblânzită) . (…) America este atacată… George Bush nu mai ascultă povestea acestei capre, atât de derizorie acum. În fundul clasei, ziariştii, din ce în ce mai agitaţi, nu pierd niciunul dintre gesturile lui. Nu este o transmisie în direct, dar camerele se rotesc, aparatele foto ţăcănesc. El ştie, reacţia sa este filmată şi va fi difuzată apoi în lumea întreagă.
Ce să facă? Dacă se ridică brusc şi părăseşte sala, riscă să neliniştească copiii şi ţara, dând o impresie de panică. El este preşedintele şi trebuie să arate drumul: rămâneţi calmi, daţi dovadă de sânge rece, şi mai ales să nu existe un semn de teamă. Hotărăşte să nu se ridice. Pentru George Bush, a rămâne calm înseamnă a nu se mişca, a arăta o faţă impasibilă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat (..) Minute pierdute, poate nu s-a dat un ordin decisiv, o interceptare a unui avion care nu s-a făcut, mii de morţi în plus… (…) Dar, pentru moment, în faţa lui sunt copii, copii nevinovaţi. Trebuie protejaţi… Cam la asta se gândeşte. În acele momente el trebuie să arate imaginea unui preşedinte calm. America este sub şoc. Dar preşedintele nu trebuie să fie. Va trebui deci să rămână şi să aştepte sfârşitul lecţiei.
(…)
9 h 36
La Casa Albă, tensiunea a crescut enorm. Turnul de control al aeroportului Reagan tocmai sunase: – Un avion se îndreaptă către voi şi nu comunică cu noi. Casa Albă este ameninţată! Agenţii de la Secret Service (serviciul secret ce asigură paza preşedintelui, vicepreşedintelui şi securitatea Casei Albe – n.n.) se impacientează. De data asta nu ezită deloc. Trebuie să pună vicepreşedintele în siguranţă. Dick Cheney este în biroul lui, în faţa televizorului, la care urmăreşte transmisia CNN, când Jimmy Scott, bodygardul lui, vine glonţ la el: – Domnule, trebuie să plecăm imediat!, spune el cu o voce foarte hotărâtă. Fără a avea timp să răspundă, Dick Cheney se trezeşte tras de fotoliul lui, ridicat şi dus spre ieşire. Picioarele abia atingeau podeaua, el a luat din fugă un exemplar al revistei „The Economist”. – Iau mereu ceva de citit cu mine, a explicat el. Agentul îl duce în hol, apoi spre scară. Brian Staffordf, director al Secret Service, ordonase extragerea de urgenţă a vicepreşedintelui şi a membrilor familiei prezidenţiale (care, cum se ştie, locuiesc la Casa Albă – n.n.). Nu mai este timp de glume sau de altceva. Asta este procedura. Cât este el de vicepreşedinte, Dick Cheney este obligat s-o respecte. Este condus spre o scară care coboară la subsol, trece de uşi blindate şi ajunge într-un tunel auster care duce la un buncăr, aflat sub Casa Albă. Este intrarea în PEOC (Presidential Emergency Operations Center), un adăpost antiatomic conceput pentru refugiu în timp de război.
Dick Cheney vrea să vorbească cu preşedintele. În tunel, el face o pauză într-un mic spaţiu echipat cu o bancă, un televizor şi un telefon securizat de perete.
– Făceţi-mi legătura cu preşedintele, cere Cheney. I se spune să aştepte. Preşedintele nu poate fi contactat.
(…)
9 h 49
– Doamnelor, scoateţi-vă pantofii cu tocuri şi alergaţi! Agenţii de securitate de la Casa Albă nu glumesc. Evacuarea a început calm în urmă cu câteva minute – „păstraţi-vă calmul”, sfătuiau agenţii -, dar, de data asta, după atacul asupra Pentagonului, personalul este presat să iasă foarte repede pe Pennsylvania Avenue. Toată lumea, personalitate sau nu, este împinsă afară cu hotărâre. Stafful prezidenţial din aripa de Vest, care privea la televizorul din cofetărie, se vede şi el primind ordinul de a pleca în fugă.
Peluza sud este plină de mese de recepţie: se aranjau deja feţele de masă pentru pregătirea picnicului anual al Congresului. După masă, toţi membrii Camerei Reprezentanţilor şi Senatului erau invitaţi cu familiile lor. Laura Bush prevăzuse o ambianţă cow-boy (reamintim că soţii Bush sunt din Texas – n.n.), cu căruţe texane, muzică country şi orchestra lui Ray Benson, Asleep etc. Nimeni nu îndrăzneşte să se gândească ce s-ar fi întâmplat dacă un avion viza Casa Albă într-un asemenea moment…
Deocamdată, este debandadă. Toată lumea merge spre barierele pe care gărzile le ţin larg deschise în mod excepţional pentru a lăsa personalul să iasă. Membrilor staffului Casei Albe li se cere să-şi bage în sân ecusoanele prinse cu lănţişoare de gât, spre a nu fi luaţi la ochi de eventualii lunetişti.
Dar unde să se ducă? Nu există un consemn. Cu excepţia celor care au fost duşi spre buncărul subteran şi a membrilor celulei de criză conduşi de Robert Clarke, sute de persoane ce aparţin administraţiei Casei Albe se împrăştie şi se evaporă în natură. Unii, dezorientaţi şişocaţi, rătăcesc pe străzi fără a şti ce să facă.
(…)
10 h 00
În avionul United Airlines 93, în urmă cu câteva minute, Todd Beamer, 32 de ani, tată a doi copii, care-l aşteaptă pe al treilea, a apăsat pe zero la telefonul de la bord pentru a intra în legătură cu o operatoare. I-a răspuns Lisa Jefferson de la compania GTE-Airfone. Todd îi prezintă o sinteză foarte precisă a situaţiei de la bord: se pare că sunt trei piraţi, înarmaţi cu cuţite… El şi nouă pasageri şi cinci membri ai echipajului sunt forţaţi să rămână culcaţi pe podea, în spatele avionului. Se pare că pilotul, un copilot şi un pasager sunt răniţi. Doi dintre piraţi s-au închis în cabina piloţilor… Todd rămâne la telefon. Lisa îl întreabă dacă nu vrea să intre în legătură cu soţia lui, dar el refuză: ea este însărcinată şi nu vrea să-i provoace un şoc, explică el.
Lisa aude strigăte. Todd anunţă că vor interveni şi vor încerca să-i neutralizeze pe piraţi. Dar, mai înainte, îi cere o favoare: se poate ruga împreună cu el? La telefon, cei doi interlocutori, care nu se cunosc, recită împreună „Tatăl nostru”, apoi Psalmul XXII.
Vocea lui Todd este tot mai încordată: – Coborâm! O, Doamne, Lisa…
Lisa este şi prenumele soţiei sale. – Promite-mi că vei suna soţia şi cei doi copii, David şi Andrew, şi că le vei spune că-i iubesc, îi zice el înainte de a lăsa microfonul, fără a întrerupe legătura. Lisa Jefferson îl aude spunându-le celorlalţi pasageri: – Are you ready, guys? Let’s roll! (Sunteţi gata? Să mergem!) Un pasager strigă: – În cabina piloţilor! Dacă nu intrăm, vom muri! Pasagerii ripostează. – Toată lumea se strânge în prima clasă. Trebuie să mă duc şi eu. Pa!, îi spune în acelaşi moment Sandy Bradshaw soţului ei, Philip.
Şeful piraţilor este Ziad Jarrah. El a programat aparatele de navigare pe direcţia Washington şi înclină avionul pentru a-i destabiliza pe asediatori. Acum îl va înclina de jos în sus. – Ce facem?, întreabă Jarrah. Terminăm? – Nu încă, îi răspunde un alt terorist. (…) Asaltul continuă. Piraţii par să aibă dificultăţi în păstrarea controlului. – Allah e mare! Allah e mare!, urlă Jarrah. El strigă la unul dintre complici: – Şi acum? Ne prăbuşim? – Da, răspunde altul. Fă-o! Distruge-l! – Plonjează! Plonjează! – Allah e mare! Allah e mare!, urlă teroriştii.
(…)
10 h 03
Pilotul avionului cargo al Gărzii Naţionale, cel care văzuse aparatul ce se izbise de Pentagon şi-şi continua zborul spre Minnesota, zăreşte brusc o mare coloană de fum negru, la 24 km sud de Johnston. Zborul United Ailines 93 tocmai se prăbuşise pe un câmp, lângă Shankville, în Pennsylvania, cu peste 900 km pe oră.
(…)
11 h 45
„Parcă ar fi o scenă de film”, îşi spune Bush, privind prin hublou în timp ce Air Force One aterizează pe pista bazei Barksdale din Luisiana. O coloană de vehicule militare echipate cu mitraliere şi cu soldaţi în ţinută de luptă, înarmaţi cu puşti M-16, înconjoară avionul. Bombardiere fortăreţe B 52 sunt aliniate pe piste, avioane de vânătoare F-16 cutreieră cerul… Barksdale, BAD cu numele de cod, este o bază aeriană strategică, construită în anii ’30, care adăposteşte o unitate de bombardiere, numită 2 Bomb Wing, şi cartierul general al Air Force 8. Are o mare importanţă pentru armata aerului. Agenţii de securitate îl aşteaptă pe preşedinte, îl coboară repede pe pasarelă, apoi îl înghesuie într-o maşină Dodge Caravan care merge spre imobile luând viraje ameţitoare ce-l fac pe George Bush să-i ceară zelosului şofer să încetinească. „Totuşi, nu sunt terorişti în bază!” Nu-i mai lipsea decât să moară în accident de maşină… Soldaţi înarmaţi înconjoară Centrul de Conferinţe Dougherty, o clădire de două etaje în care ajunge preşedintele. În biroul generalului Tom Keck, comandantul bazei, George Bush dă o serie de telefoane. În sfârşit, are comunicaţii corecte! Armata americană a trecut la Defcon 3 (nivel de alertă – n.n.), îl informează Donald Rumsfeld, ministrul Apărării. Bush aprobă.„Să ieşim din această crizăşi apoi organizăm o ripostă puternică”, îi spune el.
(…)
16 h 55
Pe ecranul unei televiziuni care transmite un reportaj despre victime, George Bush vede fotografia Barbarei Olson, celebra comentatoare republicană, soţia lui Ted Olson, consilier al ministrului Justiţiei pe care l-a numit chiar el. George Bush îi datorează lui Ted preşedinţia: el este cel care a pledat în faţa Curţii Supreme pentru oprirea renumărării voturilor din Florida într-un moment favorabil. Barbara se afla la bordul avionului care s-a aruncat asupra Pentagonului. Preşedintele îl sună imediat pe Tedd Olson pentru a-i transmite condoleanţe.
– Îi vom găsi pe cei vinovaţi de moartea ei, îi promite el.
Mai trebuie să se gândească şi la tatăl şi mama lui. În ajun, Bush tatăl şi Barbara încă erau la Casa Albă, de unde au plecaseră dimineaţa, devreme. Au auzit ştirea atentatelor când se aflau la bordul unui avion. Unde sunteţi?, o întrebă preşedintele pe mama sa imediat ce ofiţerii de la comunicaţii de la etajul superior i-au făcut legătura. – Într-un motel din Brookfield, în Wisconsin. – Dar ce faceţi acolo? – Fiule, tu ai obligat avionul nostru să aterizeze.
La fel ca şi toate celelalte 4.000 de avioane aflate în zbor în acele momente, şi cel al părinţilor preşedintelui a fost constrâns să aterizeze.
(…)
Versiune românească şi adaptare: Dumitru Constantin
