Peste 10 minute de aplauze au răsunat la Salzburg la sfârşitul operei „Macbeth”, de Verdi, pusă în scenă de Peter Stein şi dirijată de Riccardo Muti. Cei doi celebri artişti au colaborat pentru prima dată în montarea unui spectacol.
Reprezentaţia a marcat ultima operă dirijată de Muti la Salzburg, unde este prezent neîntrerupt de 40 de ani. Din 2012, Riccardo Muti, care a împlinit recent 70 de ani, nu va mai dirija opere, ci numai concerte, pentru a urma, după propria expresie, adagiul latin „Primum vivere”. Va mai participa desigur la Festivalul de la Salzburg, dar numai în concerte cu Filarmonica din Viena. „Am 70 de ani, dar nu-i simt. Mulţi cred că, după căderea de pe podium de la Chicago, aş putea încetini sau m-aş putea odihni. De fapt, mi-au găsit o inimă excelentă.” În acelaşi timp, „Macbeth” este opera verdiană pe care a dirijat-o de cele mai multe ori de-a lungul carierei sale, la Florenţa, Scala, Statele Unite, Tokyo, Londra, Monaco, Barcelona, Napoli.
Spectacolul de pe scena de 42 de metri, săpată în munte, de la Salzburg, a avut o amprentă clasică. În aria culturii germane, Peter Stein a fost acuzat de o viziune conservatoare şi el pare să ofere argumente în acest sens. A făcut desigur un spectacol de înalt nivel, strehlerian, folosind totuşi o cheie „realistă” tocmai în această operă, cea mai puţin realistă a lui Verdi, traversată de fantasme, de sentimente de vinovăţie şi de interogaţii. Detaliul scenic nu mai este simbol, ci „existenţă”. Costmele medievale somptuoase, poarta neagră şi pătrată a castelului se înscriu acestei viziuni. Peter Stein mărturisea: „Nu cunosc teatrul aşa cum se face astăzi. Regizorul nu este o figură importantă, se limitează să asigure mişcarea scenică. Muti este «primus iunter pares». Dar alături de el sunt şi ceilalţi”.
Scenă din montarea regizorului Peter Stein
În „Macbeth”, lupta pentru putere este presărată cu crime. Şi apare prin intermediul forţelor întunericului. Printre lămpi se iveşte profeţia celor trei vrăjitoare, care încarnează destinul. Au figura albă ca varul, sunt creaturi hibride ce se aseamănă puţin cu imaginile Disney, acţionează ca într-un cazan. Acţiunea teatrală este separată de cânt. Prezicerile lor sunt întotdeauna încredinţate corului feminin, travestit în arbuşti. Vrăjitoarele sunt mimi care funcţionează pe scenă ca şi cum moartea s-ar reîntoarce la viaţă. Pădurea înverzită retrăieşte în ramurile şi frunzele atacate, care fac din ea o pădure ameninţătoare. Cea mai mare abatere de la indicaţiile compozitorului este reducerea numărului vrăjitoarelor la trei, ca în piesa lui Shakespeare.
Mai sunt încă două: asasinarea lui Banco pe scenă şi nu în culise, cum indică Verdi. Şi, în final, moartea lui Macbeth, de asemenea, la vedere. În rest, Peter Stein urmează indicaţiile originale: astfel, „roata destinului” în care Macbeth vede în oglindă un rege după altul se întoarce, proiectând şi imagini ale domnitorilor englezi.
Cu excepţia finalului, Muti alege a doua versiune a operei. Totul se concentrează asupra celor doi protagonişti. Ea, interpretată de Tatjana Serjan, încarnarea răului care pare să depăşească totul şi să înainteze, se va cufunda în nebunie. Tatjana Serjan a reuşit una dintre cele mai mişcătoare momente în scena confesiunii şi a spălatului mâinilor. A creat o Lady Macbeth convingătoare şi de mare forţă dramatică, după părerea criticilor.
Lui (Zeljko Lucic), care este cuprins de melancolie şi de remuşcare, i se permite să supravieţuiască şi să moară ca un războinic. Macbeth nu se va salva, dar va înţelege răul. Zeljko Lucic şi Tatjana Serjan formează un cuplu strălucit. „Este extraordinar felul în care cu Lady Macbeth, din punct de vedere muzical, se erotizează aviditatea pentru tron: o operă sofisticată şi foarte modernă în care Verdi, ieşind din belcanto, face un pas de o sută de ani înainte şi merge către expresionism. În spatele aparentei asprimi a partiturii, există voinţa de a conferi un caracter dur unei lumi grosolane şi sălbatice”, declara Riccardo Muti.
„Macbeth” este poate cea mai iubită operă a dirijorului, dacă este adevărat că asupra acestei pagini shakespeariene, mai mult decât asupra altora, a lucrat în profunzime la relaţia dintre muzică şi cuvânt, că aici dramaturgia contează poate la fel de mult ca muzica.
Tatjana Serjan în Macbeth
Noutatea adusă de el pare să fie gradul maxim de esenţializare, de violenţă dramatică: acel tip de duritate care lasă mai puţin spaţiu laturii cantabile, melancoliei, în final acelei licăriri de umanism ascunse în personaje, mai ales Macbeth, împietrite de forţa obsesiilor lor. Formidabilă în rafinamentul tehnic, lucrat până în cele mai mici detalii, lectura lui este una modernă. Neagră, tragică, dar mai acidă decât în trecut. O lectură „gotică”, cum o numeşte Enrico Girardi.
A fost foarte apreciată distribuţia, începând cu cei doi protagonişti amintiţi şi continuând cu Dmitry Belosselsky, în rolul lui Banco, şi cu Giuseppe Filianoti, care creează un alt moment de mare intensitate când, în rolul lui Macduff, îşi plânge fiii morţi. Printre interpreţii principali se află un singur italian, ceea ce demonstrează, scria un jurnalist din peninsulă, că „atunci când există voinţă, studiu, inteligenţă şi, desigur, voce, un cântăreţ nu trebuie să fie italian ca să interpreteze Verdi”. Remarcăm, în roluri de mai mică importanţă, două nume româneşti: Liviu Gheorghe Burz (Ucigaşul) şi Ion Tibrea (un herald).
O notă specială pentru orchestra Filarmonică din Viena.
