Staţiunea estivală preferată de studenţi rămâne Costineşti. Asta în primul rând din considerente financiare şi, desigur, datorită diversităţii modalităţilor de distracţie. Ce se întâmplă, însă, când îţi plănuieşti vacanţa în Costineşti şi dintr-o întâmplare ajungi să o petreci în Neptun?
Neptun, ”fosta perlă a litoralului românesc”, îşi păstrează încă aerul sindicalist al anilor ’80. Trăsura este mijlocul de transport preferat de turişti, majoritatea restaurantelor au acelaşi look învechit, iar principala activitate nocturnă a turiştilor sunt spectacolele de la teatrul de vară din Neptun. Aici turiştii stau la soare, mănâncă, se plimbă, se culturalizează şi dorm. Şi la sfârşit scriu vederi.
Locul şi-a păstrat cu succes „publicul”, continuând să fie staţiunea preferată a vârstnicilor şi a familiilor cu mulţi copii. Atât de mulţi încât pe plajă la fiecare oră se mai anunţă un copil dispărut şi vezi câte o mamă răvăşită ori un copil găsit şi nimeni să îl revendice.
În asemenea condiţii, ca student, nu-ţi rămâne decât să te adaptezi şi să încerci totuşi să te bucuri de soare şi apa mării care, spre deosebire de cea din alte staţiuni, este curată, numai bună de scăldat.
Desemnată cândva ca fiind cea mai selectă staţiune turistică, Neptun se chinuieşte să-şi menţină acest titlu. Crede că ţine cu aceleaşi mijloace. Sau cel puţin asta deduci din preţurile ridicate atât la cazare, cât şi în restaurante. Nu aş contesta preţurile dacă şi condiţiile ar fi, desigur, pe măsură. Dar fiecare cameră miroase a bucătărie, are urme de gătit şi un miros din secolul trecut.
Cum posibilităţile de cazare în Neptun sunt limitate, nu am avut încotro şi am risipit jumătate din bugetul alocat pentru sejurul la mare pentru trei nopţi la un hotel de 2 stele. Banii pe care i-am plătit ne-ar fi ajuns cu siguranţă pentru un hotel de 4 stele undeva în Bulgaria sau Grecia, însă experienţele trăite pe meleagurile româneşti sunt incomparabile.
Începând de la păturile ţepoase, paharele îngălbenite de vreme, mobila ce-mi amintea de camera bunicii, perdelele prăfuite, duşurile aproape defecte, toate te întorc în timp în „epoca de aur”, pe care, deşi nu am prins-o, am atins-o şi mirosit-o din greu în cele 4 zile petrecute în această staţiune care îi păstrează vie amintirea.
Ca student, nu îţi permiţi să iei prânzul în restaurant. Aşadar, îţi rămân ca opţiuni autoservirile ori delicatesele verii, shaorma şi porumbul fiert. Preţurile în autoserviri sunt într-adevar mai mici, asta dacă te mulţumeşti să serveşti mâncarea rece. Şi eşti hotărât să înduri „parfumul”.
O speranţă pentru tinerii ce nu dispun de mulţi bani ar fi fast-food-ul Spring Time, care şi-a adaptat meniul pentru litoral. E un soi de Casa Di David pentru cei fără bani. Astfel, un prânz la Spring Time este 10 lei, însă pentru a-l servi trebuie să-ţi pui răbdarea la încercare aşteptând la cozile imense care se formează în faţa restaurantului. Peisajul pare rupt parcă tot din perioada comunistă.
Vine seara. În grupul nostru nu au existat discuţii referitoare la locul de zbânţuială. De ce? Pentru că în toată staţiunea există un singur club, şi anume Kremlin, denumire ce ne duce pentru a mia oară cu gândul la „acea perioadă naşpa din istoria omenirii”, aşa cum o cunosc cei mai mulţi tineri. Nu ar fi fost nici o problemă că este unicul club funcţional, dacă acesta nu s-ar fi aflat undeva într-o încăpere mică şi primitivă de la subsol.
Aşadar, ne-am ”comandat” două trăsuri şi am mers în Olimp, staţiunea vecină, unde se mai află un club, de data aceasta cu o denumire mai contemporană, „Vision”. Un soi de aşa şi aşa, din care pleci nehotărât. Să te mai întorci sau nu? Pentru un răspuns ai la dispoziţie cel puţin 5 minute de scărpinat în cap. În altă seară ne-am oprit pe terasa unui restaurant unde se organiza program de karaoke. Distracţia noastră nu a ţinut mult, deoarece în jurul orei 1.00 o reclamaţie de la hotelul din faţă a forţat DJ-ul să dea volumul muzicii mai încet, până ce l-a închis de tot.
Având în vedere faptul că vacanţa noastră nu s-a dovedit a fi pe aproape de ceea ce ne aşteptam, experienţa a meritat. Pentru patru zile ne-am simţit asemenea lui Alice în Ţara Minunilor. Nişte intruşi într-o lume veche, dar totuşi nouă pentru noi.
Cristiana Ionescu
