Ştirea că lui Vladimir Putin i s-a propus chiar de către preşedintele Dmitri Medvedev să fie candidatul partidului Rusia Unită la viitoarele alegeri pentru funcţia supremă în stat, iar prim-ministrul i-a cerut preşedintelui să-i succeadă, a fost puţin comentată la Bucureşti, unde cei mai mulţi au interpretat-o ca un gest de rutină. Într-un fel au avut dreptate, pentru că ea confirma ceea ce se ştia încă de când cei doi ocupaseră funcţiile actuale, după ce Putin deţinuse două mandate la rând şefia statului. Pe de altă parte, interesul pe care ştirea respectivă l-a stârnit în marile cancelarii ale lumii, dar şi al jurnaliştilor şi analiştilor, se justifică prin mai multe fapte. În primul rând, Medvedev a ales să facă publică propunerea la o mare reuniune a partidului Rusia Unită, la care participau 11.000 de delegaţi ai formaţiunii politice respective, eveniment ce aminteşte de „măreţele Congrese al PCUS”, în care se luau atare hotărâri, aprobate în unanimitate de miile de participanţi, la fel ca şi cea de pe 24 septembrie 2011. În al doilea rând, ţinând seama de starea precară a opoziţiei din Rusia, în care partidele ce nu se află la guvernare sunt un fel de fantome, iar dintre ele, Partidul Comunist este o palidă amintire a ceea ce a fost în anii ’90, este mai mult ca sigur că rocada Medvedev-Putin se va realiza în bune condiţii, fapt pe care, cum spuneam, principalele ţări ale lumii îl iau de mult în calcul. Din această perspectivă, este semnificativ că în unele dintre aceste ţări s-au creat celule speciale, care au imaginat tot felul de scenarii odată cu revenirea lui Putin în postul de preşedinte al Rusiei, plecându-se de la premisa că el este un conservator prin formaţie. Pe urmă, calculele unora dintre marile puteri ale lumii nu pot să nu ţină seama de mai mulţi factori. Mă gândesc, înainte de toate, că 2012 va fi an cu alegeri prezidenţiale în SUA şi Franţa, ţări în care această funcţie are un rol decisiv. De asemenea, în curând, în Spania are loc un scrutin legislativ anticipat. În Italia, şturlubaticul Silvio Berlusconi ar putea ieşi oricând de pe scena politică, eveniment ce va duce în mod automat la incertitudini şi în „Cizmă”, dar şi în Uniunea Europeană. Pe acest fundal, criza mondială ce se acutizează cu viteză crescândă, nu poate fi deloc ignorată.
Sunt realităţi şi premise ce se iau în calcul, atât la Moscova, cât şi în mari capitale ale lumii, obişnuite cu proiecţiile politice la scară mondială. Ca urmare, nu sunt deloc hazardate opiniile celor care au ţinut să evidenţieze cadrul impresionant în care Mevedev şi Putin au ţinut să-şi comunice proiectele lor politice. Totodată, evenimentul respectiv a adus în prim-plan acţiunea comună a celor doi, adică faptul că între ei nu există niciun fel de fisură politică, aşa cum s-a speculat nu o dată, atât în cercurile moscovite, cât şi pe alte meridiane ale lumii. În fine, dar nu în ultimul rând, oamenii politici străini, analiştii, cât şi gazetarii ce cunosc bine dedesubturile vieţii politice ruseşti mai vorbesc despre un lucru deosebit: ruşii au aprobat şi prelungirea mandatului prezidenţial de la patru la şase ani, ceea ce va face ca Putin să conducă ţară până în 2018. Apoi nimeni nu-l va împiedica să continue s-o facă până în 2024, când el va avea (doar) 72 de ani, vârstă la care unii politicieni vizează un prim mandat prezidenţial. Ar înregistra astfel o longevitate record, ce o va depăşi pe a bolşevicului Leonid Brejnev, care, ca lider al PCUS, a stat 18 ani la Kremlin, dar nu o va depăşi pe cea a generalissimului Stalin, ce s-a aflat trei decenii la putere.
Cum spuneam, vestea rocadei celor doi, şi care, în mod normal, nu poate fi împiedicată să devină realitate, n-a fost contestată de mai nimeni de la Moscova. A făcut excepţie ministrul de Finanţe din cabinetul lui Putin, Aleksei Kudrin, colaborator al lui de peste 20 de ani, născut ca şi el la Sankt Petersburg, un ins despre care se şoptea la un moment dat că ar putea deveni premier când acesta va reveni la Kremlin. Aflat la New York, la o reuniune a G20 în momentul anunţării apropiatei rocade Medvedev-Putin, Kudrin n-a ezitat să denunţe acest „aranjament”, cum l-a numit el, şi să declare că nu se vede „făcând parte dintr-un nou guvern” condus de Medvedev, drept care şi-a dat demisia, mai ales după ce acesta îl contrase imediat: „Dacă apreciaţi că există dezacorduri, puteţi să vă semnaţi demisia, aici şi acum”. Este lucrul pe care Kudrin l-a şi făcut. După cum susţin comentatori avizaţi, el a avut dezacorduri mari cu Medvedev asupra politicii economice a acestuia din urmă, care a promovat creşterea programului de cheltuieli militare. Potrivit lui Kudrin, aceste cheltuieli, care reprezintă una dintre cele mai importante două componente ale bugetului rus, ar putea pune în pericol finanţele publice. Pe de altă parte, există voci care susţin că, de pe acum, Medvedev şi Putin şi-au cam preluat noile mandate. Astfel, marţi, Putin a lansat ideea creării „Uniunii Euroasiatice” din care să facă parte foste republici unionale sovietice, grupare ce ar semăna cu Uniunea Europeană. Potrivit BBC, el a declarat că scopul acesteia ar fi „crearea unor condiţii adevărate pentru a schimba configuraţia geopolitică şi geoeconomică a întregului continent, şi de a avea un efect pozitiv mondial”. Se spune că Rusia, Bielorusia şi Kazahstanul sunt deja gata să se lanseze într-o integrare ecoomică după modelul UE şi trebuie să introducă reguli de piaţă şi reglementări comune la începutul anului viitor. Kîrgîzstanul şi Tadjikistanul se vor alătura şi ele grupului. Ziarul englez „Daily Mail” scria că, dat fiind faptul că propunerea vine de la Putin, ea va fi în mod cert analizată de unii drept o tentativă de recreare a fostei URSS, idee pe care el a dezminţit-o.
Cum se vede, la Kremlin, lucrurile se repoziţionează, idee pe care toţi o văd legată şi de contextul mondial actual, atât de prolix, fără lideri de anvergură, capabili cu adevărat să deseneze şi să realizeze o construcţie politică mondială eficientă şi rezistentă. Or, la acest capitol, Kremlinul, indiferent pe cine a avut la cârmă, a manifestat preocupare cu finalitate care viza, evident, interesele proprii. Ca urmare, rocada de la Kremlin ar trebui să dea frisoane Bucureştiului, evident dacă politicienii de la putere sunt capabili să-i înţeleagă implicaţiile. Întâi de toate, Putin nu-şi trădează formaţia şi conservatorismul de care a dat dovadă în trecut. Este un tip de politician perceput ca având convigeri clare, inflexibil şi foarte dur în negocieri. Cu el la Kremlin, relaţiile româno-ruse pleacă practic dela zero. Avem în vedere aspecte economice, aş spune în mod prioritar, ţinând seama de evoluţiile mondiale actuale, aspecte politice şi, evident, şi militare, ţinând seama de imediata noastră vecinătate. Aşadar, totul trebuie regândit şi relansat pe calea unui dialog în care confuntarea şi fronda, ce nu au nicio acoperire reală, se exclud. Sigur, nu vorbim despre renunţarea la Tezaurul românesc sau teritoriile răpite samavolnic, dar a aduce mereu în faţă ideea scutului antirachetă, ca factor ce asigură României totala securitate, este o idee şi hazardată, şi contraproductivă. Mai întâi că, dintotdeauna, marile puteri îşi văd de interesele lor, iar America e mai departe de noi decât Rusia, atât geografic, cât şi pragmatic. Vrem, nu vrem, asta e realitatea şi nu o putem ignora. Din această perspectivă, la 14 septembrie a.c., postul de radio Vocea Rusiei, care exprimă punctul de vedere al Kremlinului, spunea, citându-l pe influentul Konstantin Kosaciov, preşedintele Comitetului de Afaceri Externe al Dumei de Stat: „Din punct de vedere politic, orice paşi unilaterali în sfera securităţii împiedică dialogul între Rusia şi SUA şi periclitează înţelegerile realizate în domeniul limitării înarmărilor strategice ofensive”. Cu alte cuvinte, cine are urechi să audă, cine are ochi să citească şi să ia aminte!
