Un prieten care nu prea umblă pe net mi-a trimis un mesaj cu precizarea ”trebuie citit”. Fiind de la el, un om care m-a mai ţignalat doar de două ori, şi atunci pentru lucruri extrem de importante, am purces la lectură şi am dat peste un protest.O diatribă, un pamflet, un strigăt disperat, o durere cumplită, ziceţi-i cum vreţi. Se numeşte „Scrisoare către ţara mea” de Alexandru Tocilescu. E toată fierea românului supărat. Are o duritate exagerată, dar şi resemnare şi suferinţă.
Am dat repede căutare. ”M-am săturat de ţara mea” are nenumăraţi autori. De la Sabin Gherman încoace, o asemenea propoziţie a trecut prin nenumărate creiere. Unele pline, altele goale. „Scrisoare către ţara mea” apare doar cu unul singur: Alexandru Tocilescu. L-am sunat pe marele nostru regizor. Acesta era chiar supărat că un asemenea text care nu-i aparţine circulă totuşi pe numele său. ”Pot să mă lupt cu ţara mea, dar nu să o urăsc.”
Am încercat să dăm de urma Scrisorii. Pe net, ea apare pe site-ul Radio România Actualităţi, postată de Ioana Dogaru. Pentru prima oară acolo apare menţionat „de Alexandru Tocilescu”, deşi în introducerea scrisorii se precizează că este vorba de o formă „a prostiei şi prostului gust”. Ceea ce în nici un caz nu poate fi alăturat lui Alexandru Tocilescu. De altfel, în aceeaşi introducere se precizează că scrisoarea ar fi apărut în „Dilema”. În cele din urmă am dat de prima apariţie. Surpriză! „Scrisoare către ţara mea” a apărut în… Cotidianul ca o contribuţie a unui cititor care a semnat „Ion Ionescu”, fără îndoială un pseudonim. Dumnezeu ştie al cui! Al unui român înfuriat înainte de alegeri, sătul de toate cele din preajma sa.
Avem de-a face cu un fel de literatură de net. O formă de presă anonimă. Ea conţine expresii plastice, adevăruri necruţătoare, exagerări şi metafore. E ca un manifest din rinichi. Nici că mai contează excesele sau agresivităţile, câtă vreme ea emană atâta nemulţumire, nefericire şi revoltă. Nici nu ştiu ce-aş fi făcut dacă în acele zile aş fi lucrat la Cotidianul şi aş fi fost în situaţia de a lua decizia publicării. Probabil că aş fi procedat la fel, chiar dacă unele aluzii usturătoare la adresa unor amici sau colegi ar putea să irite.
Avem dreptul să ignorăm un strigăt de disperare, chiar dacă pe seama acestei scrisori circulă un neadevăr. Ea nu-i aparţine lui Alexandru Tocilescu şi nici fiului său. Noi ne cerem scuze, deşi Cotidianul nu a pus niciodată scrisoarea pe numele marelui regizor. Acest lucru s-a petrecut dintr-o neînţelegere pe site-ul Radio România Actualităţi. Poate de acolo ar trebui să vină adevăratele scuze.
Faptul că „Scrisoare către ţara mea” circulă la greu într-o perioadă de criză este dovada cea mai puternică a adevărurilor pe care le rosteşte şi a nemulţumirii din sufletul românilor.
Recitiţi această „operă” anonimă. Vă rugăm să nu mai faceţi nici o legătură între ea şi Alexandru Tocilescu. Iar dacă pe parcursul lecturii sau la sfârşitul ei veţi avea sentimentul că aţi întâlnit adevăruri pe care le recunoaşteţi sau sunteţi de acord, atunci n-aveţi decât să vă consideraţi unul dintre autorii ei. Literatura de internet nu vă interzice să o daţi mai departe şi nici să o retrimiteţi expeditorului cu precizarea „Nu citesc aşa ceva”.
