La cinci ani după ultimul său film, “Dalia neagră”, Brian de Palma a revenit pe ecrane cu “Passion”, lansat la Bucureşti la jumătatea săptămânii trecute, un remake după thrillerul francez al lui Alain Corneau, “Crime d’amour”.
Rachel McAdams, cunoscută din “Midhight in Paris”, şi Noomi Rapace (“Millennium”, “Sherlock Holmes 2”) sunt capetele de afiş ale producţiei. În ambinaţa întunecată, scenariul mizează pe jocul seducţiei şi al manipulării între două femei, care, în versiunea franceză, fuseseră interpretate de Kristin Scott Thomas şi Ludivine Sagnier.
După ce primise în 2007, “Leul de Argint” penru cel mai bun regizor, la cea de a 64-a ediţie a Mostrei de la Veneţia, Brian De Palma a prezentat “Passion”, în ediţia de anul trecut a aceluiaşi festival.
Pe linia thrillerului erotic, în tradiţia peliculelor “Dressed To Kill”, regizată tot de Brian De Palma, cu Michael Caine, şi “Basic Instinct”, al lui Paul Verhoeven, noul film povesteşte lupta între două femei, în lumea afacerilor transnaţionale. Christine, interpretată de Rachel McAdams, femeia de afaceri elegantă, dură şi dominatoare, ajunsă într-o poziţie de top într-o agenţie de publicitate, este încântată să-şi exercite puterea asupra tinerei ei protejate, Isabelle (Noomi Rapace), o tânără în ascensiune, creativă şi plină de idei, dar fără uşurinţa de a se descurca în jungla corporatistă, antrenând-o într-un joc al seducţiei, al manipulării şi în final al umilirii. Dacă primele imagini redau o atmosferă în egală măsură senzuală şi care intrigă, filmul adoptă treptat punctul de vedere al lui Isabelle, victima aparentă a jocului sadic.
Rachel McAdams şi Noomi Rapace
Brian de Palma demonstrează încă o dată dragostea sa pentru disimulare, pentru jocul de măşti, ce încânta privitorul încă din anii =80 în “Dressed To Kill” sau “Body Double”. Treptat, filmul capătă sugestii hitchcockiene, desigur un Hitchcock filtrat prin personalitatea lui De Palma, care şi-a descoperit vocaţia la 18 ani văzând “Vertigo”.
Regizorul foloseşte toate atuurile. Eroine foarte tinere, foate moderne, sexy, cărora li se adaugă în acest joc periculos al treilea personaj, Dani, interpretat de actriţa germană Karoline Herfurth. Trei personaje diferite prin poziţia în firmă, dar asemănătoare din punct de vedere profesional şi al lăcomiei, extrem de performante şi superfeminine.
Noomi Rapace şi Karoline Herfurth
Între Christine şi Isabelle, tensiunea atinge rapid cote foarte înalte. Lucrează împreună zi şi noapte, se mint, se trădează, împart acelaşi bărbat, Dirk Harriman (remarcabil jocul lui Paul Anderson), se umilesc una pe alta până la punctul din care nu mai există întoarcere. Fiecare vrea slujba cea mai înaltă, posedarea celeilalte. Autoidolatria lui Christine merge până acolo încât le cere partenerilor sexuali să poarte propria ei mască. În aceeaşi direcţie merge şi evocarea unei surori gemene, asupra existenţei şi morţii căreia planează în final dubiul.
Brian De Palma a rescris scenariul astfel încât să existe o mulţime de posibili suspecţi şi o îndoială, până în final, cu privire la identitatea criminalului. Isabelle devine în filmul lui un personaj înfricoşătoar, pentru că spectatorul nu poate citi ce întâmplă în mintea ei. Într-un fel, ea este mult mai neliniştitoare decât diabolica ei şefă, Christine.
Înmormântarea lui Christine cu bizara apariţie a eventualei surori gemene
Vizibila tensiune sexuală dintre ele ar putea include filmul şi în categoria thrillerului erotic.
Brian De Palma recurge la o combinaţie de adevăr şi nebunie, potenţată de muzica de vis şi înfricoşătoare, în acelaşi timp, a lui Pino Donaggio, cel care a compus şi pentru „Carrie”, “Dressed to Kill”, “Blow Out”, “BodyDouble” şi “Raising Cain”, dar, mai ales, de ştiinţa regizorului, de virtuozitatea lui culminând printr-o antologică secvenţă de crimă.
Brian De Palma pare să fi apelat în aceasă peliculă la principalele sale laitmotive: feminitatea accentuată de tocuri înalte şi jucării erotice, dublul amintit de existenţă, reală sau nu, a unei surori gemene, culorile primare ce colorează cele trei protagoniste, una blondă, una brunetă, alta roşcată, duşul şi scara amintind de Hitchcock, mulţimea de scene în trompe-l’oeil, excelentul split screen din juxtapunerea pe ecran a baletului debussian “După-amiaza unui faun”, folosit drept alibi, şi crima surprinsă de cameră.
Paul Anderson în faţa celor două protagoniste ale peliculei
Întrebat, într-un interviu, dacă îi place să filmeze în Europa, Brian De Palma a mărturisit: “Există mulţi oameni talentaţi în Europa şi aici se poate face un film cu un buget rezonabil. M-am mutat departe de Hollywood după «Mission to Mars», care a costat 100 de milioane dolari. Este cel mai scump film pe care l-am făcut vreodată. Nu este bine faptul că arta este atât de scumpă. Un buget de 250 de milioane cere să faci un anumit tip de film şi, fiind un regizor mai în vârstă, nu mă mai interesează. Se pot produce lucruri foarte originale cu costuri mici, pe linia filmului american independent. Şi acum, când se poate filma digital, nu costa nimic, va exista o mulţime de oameni mai talentaţi, care vor face filme individuale. Eu mă găsesc la intersecţia acestor tendinţe pentru că îmi place frumosul în filme. Or, ceea ce este frumos este şi scump”.
Iar “Passion” subjugă prin virtuţile sale cinematografice, prin transportarea privitorului, fie şi pentru scurte momente, într-o atmosferă incertă, între vis şi realitate. Alături de frumuseţea şi jocul personajelor feminine, această capacitate de insinuare în mentalul privitorului ar putea fi suficientă pentru vizionarea peliculei.
