La începutul anului 1959, muncitorii de la combinatul metalurgic Reşiţa erau nemulţumiţi. Nu de salariile relativ mici, de patru sau cinci sute de lei, sumă pe care o câştiga un scriitor publicând trei-patru articole ideologice pe săptămână. Erau nemultumiţi că Uniunea Scriitorilor nu înţelegea pe deplin efortul lor de a construi socialismul. Şi comitetul muncitoresc al combinatului a trimis o scrisoare Uniunii Scriitorilor. Iat-o:
„(…) Dar, tovarăşi dragi, socotim că ceea ce s-a scris despre «Cetatea de foc», despre acest gigant al industriei grele, este foarte puţin şi de aceea vă facem un călduros apel să ne trimiteţi în Reşiţa pe cei mai buni membri ai Uniunii dvs. care să stea o perioadă mai îndelungată în mijlocul nostru, să meargă în secţii, ateliere, hale, să cunoască îndeaproape munca, viaţa şi năzuinţele oţelarilor, furnaliştilor sau constructorilor de maşini. Să scrie cântece despre munca şi viaţa lor, care să ajute la formarea conştiinţei celor ce muncesc din combinatul noastru” („Veniţi la noi”, „Gazeta Literară”, anul VI, nr. 14, 2 aprilie 1959, p. 1).
Romulus Vulpescu, fost senator în legislatura 1990-1992, aducea în anul 1955 o bine venită „Laudă ciocanului”: „Auzi acorduri grele iscate de ciocane?/ Solemna simfonie de linişti şi de zboruri?/ Cum auie ecoul prin codrul de coloane/ Crescute din sămânţa metalicelor tonuri!/ Ascultă răbufnirea din funduri de abataje/ Ce troznet de stihie când crapă antracitul!/ Ascultă cum se rupe din rădăcini granitul/ Ciocanele cum schimbă a ţării peisaje. (…)” (Romulus Vulpescu, „Laudă ciocanului”, „Gazeta Literară”, anul II, nr. 52, 29 decembrie 1955, p. 5).
Victor Kernbach, cunoscut pentru lucrările sale de mitologie şi science fiction, a avut şi el o tinereţe literară descrisă în poezia sa „Crivăţul”: „(…) Uzina e departe şi viscolu-n avânt./ Nici fumul nu cutează să iasă din hogeacuri. Şi-ai mers în două ore pe-un drum de două veacuri/ Lungit de nerăbdarea de-a merge, şi de vânt./ Dar cine eşti tu, oare, drumeţ, necunoscut,/ Că furia naturii în faţa ta se pleacă/ Şi săbiei de viscol că-i afli lesne teacă?/ Eşti comunist. Aşa e? Te văd. Te-am cunoscut (…)” (Victor Kernbach, „Crivăţ”, „Flacăra”, nr. 4, 15 februarie 1956, p. 3).
Nichita Stănescu a avut un debut mai degrabă ideologic decât poetic, conformându-se scrisorii metalurgiştilor cu poezia „Laudă Uzinei”: „Uzina te-ntâmpnă cu mirosurile sfânte/ de fier încins, de păcură, atât de aproape,/ ferind feţele soarelui în ochiuri de ape/ pasul calcă mai nervos, mai iute./ Aici pulsul ţării bate puternic şi dens/ în ritmul lui, cărămizile/ cresc oraşul, ca pe o columnă./ Aici cântecul meu capătă sens,/ capătă flacără, se răsfiră, se-adună./ Pe linii ferate l-aş tot duce, prin ţară/ cu vagoanele pe care vopseaua nu s-a zvântat,/ pe sub berzele ce se-ntorc primăvară de primăvară,/ cântecul meu, mai puternic, mai curat!” (Nichita Stănescu, „Laudă Uzinei”, „Gazeta Literară”, anul VI, nr. 24, 11 iunie 1959, p. 4).
Marin Preda, autorul unor romane care i-au construit imaginea unui fals disident, afirma pe când publica în prima ediţie „Moromeţii” faptul că „întrebarea şi preocuparea noastră, şi grija care ne stăpâneşte astăzi, este că avem puţine lucrări din viaţa clasei muncitoare, din viaţa partidului şi a muncii de partid, din istoria marilor construcţii” iar „scriitorii noştri nu văd sublimul de sub nasul lor, nu văd noul care apare pretutindeni, sînt individualişti, sînt gata oricând să părăsească metoda realismului socialist! (…) Cred că principalele probleme au fost formulate în raportul comitetului central ţinut de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej la Congresul al II-lea al Partidului nostru” (Marin Preda, „Probleme actuale ale prozei”, „Gazeta Literară”, anul III, nr. 12, 22 martie 1956, pp.1 şi 7).
Mihai Gafiţa, critic şi istoric literar, a detaliat teza lui Marin Preda spunând că „realismul socialist este în primul rând o problemă de nouă viziune transpusă în imagini artistice, asupra societăţii. Sensul militant al artei, de sprijinire a socialismului, impune scriitorului realist-socialist pătrunderea în destinul societăţii şi al individului, mult mai adâncă decât o realizează realismul critici” (Mihai Gafiţa, „Între Realism critic şi realism socialism”, „Gazeta Literară”, anul III, nr. 14, 5 aprilie 1956, p. 1 şi 6).
Renumitul eseist şi critic literar Paul Georgescu susţinea că literatura trebuie îndrumată de către Partid. Aceasta deoarece „literatura noastră face parte integrantă din lupta poporului pentru construirea socialismului. Este deci firesc ca scriitorii noştri, patrioţi, însufleţiţi de spiritul de partid, să considere îndrumarea literaturii de către partid drept principiu de bază al activităţii lor creatoare. (…) Literatura este nu numai parte integrantă, ci şi factor activ în construirea socialismului. (…) Partidul a chemat şi cheamă scriitorii şi criticii la un schimb de păreri liber şi constructiv, desfăşurat larg în cadrul ideologiei socialiste. (…) Nu se poate şi nu recunoaştem că în acest sector vital critica noastră a dat dovadă de prea puţină combativitate. Analiza critică «la obiect» (cum cere pe drept Marin Preda) ar trebui să se îmbine cu articolul sintetic în care – pornind tot de la obiect – să ajungem la generalizări creatoare. (…) În artă nu avem de-a face cu idei care se află în spaţii şi pe care doar iniţiaţii le văd, ci idei artistice, cu idei realizate în opere de artă. La a 35-a aniversare de la întemeierea partidului scriitorii noştri îşi reînoiesc hotărîrea de a dărui opere demne de epoca măreaţă a consrtuirii socialismului” (Paul Georgescu, „Îndrumarea literaturii de către Partid”, „Gazeta Literară”, anul III, nr. 18, 3 mai 1956, p. 1).
Şi Partidul a îndrumat literatura. Într-atât de mult şi de serios încât dramaturgul Horia Lovinescu, văr primar cu Monica Lovinescu şi având ca unchi patern pe Eugen Lovinescu, a fost cuprins de un fior puternic după 1947. De ce? Pentru că a fost cucerit de măreţia principiilor leniniste.
Pentru Horia Lovinescu, „perspectiva în timp şi vastitatea ameţitoare a operei leniniste, care, vine, creşte şi se adaugă mereu cu fiece victorie a celor ce muncesc, fac ca figura lui Lenin să se ridice tot mai înalt la orizontul epocii noastre, pe care hotărât o domină. Oricât aş încerca să fiu de rezonabil deci, trebuie să mărturisesc că sfiala şi perplexitatea dau târcoale, hăt de departe, personalităţii lui Lenin, şi au ceva din simţămintele tulburătoare iscate de fenomenele mari ale naturii” (Horia Lovinescu, „Măreţia principiilor leniniste”, „Gazeta Literară”, anul VI, nr. 16, 17 aprilie 1958, p. 1).
Dar, cu toate eforturile intelectualilor noştri obedienţi, muncitorii erau nemulţumiţi. Munca lor nu era descrisă îndeajuns de bine, nu voiau să fie doar cântată şi ritmată în versuri, ci o voiau nemurită. Mai nemuritoare decât operele scriitorilor. Când lucrurile erau prea lente, intervenea agitatorul. Iar acesta îşi făcea auzit glasul de-ndată: „Asociaţiile studenţeşti au datoria să desfăşoare o largă activitate educativă (…) faţă de cauza construirii socialismului şi să cultive în rândurile studenţilor dragostea pentru internaţionalismul proletar (…)” (Ion Iliescu, secretar CC al Uniunii Tineretului Muncitoresc, preşedintele Comitetului de organizaţie a Asociaţiilor Studenţeşti din RPR, „La început de drum”, „Viaţa Studenţească”, anul I, nr. 1, decembrie 1956, p. 1).
