Scriitorul american Jerome David Salinger, unul dintre cei mai apreciați scriitori contemporani, devenit faimos odată cu apariția romanului „De veghe în lanul de secară”, a decedat la vârsta 91 de ani, informează cotidianul New York Times.Jerome David Salinger "a murit miercuri în locuinţa sa din New Hampshire", în nord-estul Statelor Unite, a confirmat Philis Wesburg, agentul scriitorului. Scriitorul a murit de cauze naturale, la vârsta de 91 de ani, scrie presa americană.
J D. Salinger, considerat unul dintre cei mai influenți scriitori americani, dacă nu chiar cel mai important de după cel de-al doilea război mondial și cu siguranță un clasic al literaturii secolului XX, și-a câștigat treptat o faimă paralelă prin nevoie și decizia de a se retrage inițial din realitatea editorială, și apoi definitiv din viața publică. N-a mai publicat nimic din anul 1965. Rezerva de care s-a înconjurat a alimentat zvonuri că Salinger scrie nonstop, spre aprinderea imaginației fanilor care nu de puține ori l-au căutat și l-au găsit și l-au sâcâit. Și au plecat dezamăgiți. Generații întregi de adolescenți americani și-au imaginat "dialogul cu el", "drumul la cabana lui din New Hampshire", "întâlnirea cu el".
Dorința lui de a scăpa de notoritate a devenit la fel de notorie scrie presa, ”Garbo al literaturii”, J. D. Salinger a trăit izolat de mass-media aproape 50 de ani. Mitul Salinger a fost declanșat de literatura lui de cea mai bună calitate, care oferea ceva anume, una dintre cele mai adictive emoții literare după cum amintește The New Yorker în materialul Ce a declanșat Holden? – hrănea acel sentiment de deziluzie în fața vieții, de nefericire melancolică cultivată de o minte sclipitoare. Iar decizia lui de dispărea total a alimentat isteria.
Născut la 1 ianuarie 1919, în New York, din tată evreu şi mamă irlandeză, Jerome David Salinger a studiat creative writing la Universitatea Columbia din NY, a fost chemat să facă serviciul militar în 1942, pe front, participând la cel de-al Doilea Război Mondial. Traumatizat de această experiență, Salinger va scrie povestiri din perspectiva soldaților întorși de pe front, care nu mai comunică decât cu copiii, pentru care lumea nu mai are gust, culoare ori sens. “Nu scapi niciodată de mirosul de carne arsă, indiferent de câți ani trăiești după”, i-a spus fetei sale, care i-a produs una dintre cele mai mari dezamăgiri publicând o autobiografie cu detalii despre copilăria și adolescența ei.
Salinger a fost protejat mare parte a vieții de prieteni și familie, care i-au înțeles și respectat dorința. A fost trădat de două ori, prima dată de o fostă iubită, care a scos la licitație, în 1999 scrisori primite de la scriitor, iar în 2000 a venit lovitura cea mai mare: fiica lui și-a publicat memoriile decsriind atmosfera de familie în care a crescut drept una paranoică și bolnăvicioasă, generată de tatăl ei care încerca nonstop diete și religii noi, asta în timp ce mai adăuga un manuscris la teancurile nenumărate care așteaptau publicarea.
Singurul din familie care a reacționat a fost fratele ei care a spus că el a crescut într-o altfel de casă, fără nici o legătură cu atmosfera gotică descrisă de sora lui mult prea aprigă la a inventa povești exaltate.
În 1965 revista New Yorkeri-a publicat ultima povestire, Hapworth 16, 1924.
În următorii ani Salinger a vorbit exclusiv prin avocați, ducând o adevărată campanie pentru a-și proteja textele de adaptări, ecranizări sau publicări neautorizate. În ultimul său interviu, din 1974, pentru NYTimes, Salinger a declarat că adoră să scrie, dar de-acum înainte „doar pentru propria plăcere”. A mai spus că a atenția mass-media care i se acordă i se pare intruzivă și că îl costă foarte mult toată această luptă de a-și apăra intimitatea. “Am devenit în ochii oamenilor un om ciudat, dar tot ce-mi doresc e ca munca mea și viața mea să-mi fie lăsate în pace”.
Odată cu moartea lui, presa a reiterat întrebarea – oare ce se va întâmpla cu manuscrisele nepublicate, dacă ele există.
Mai multe în Guardian sau NYTimes.
Aceeași The New Yorker, revista care i-a publicat treiseprezece povestiri, refuzând tocmai romanul care i-a adus celebritatea vânzându-se în peste 60 de milioane de exemplare, deplânge pierderea lui Salinger în maniera cea mai potrivită, invitând la recitirea online a 12 dintre povestirile prelucrate digital din arhiva revistei The New Yorker. Printre ele, clasicele: "Franny", "Zooey", "Seymour: o prezentare", “Dulgheri, înălțați grinda acoperișului”, "O zi perfectă pentru peștii banană" sau "Pentru Esme, cu dragoste și abjecție", ultimele două publicate în volumul cel mai apreciat de critică – "Nouă povestiri".
