Viaţa nu constă numai din ură şi confruntare. Concurenţa începe timpuriu, dar e de natură afectivă, pentru acceptare şi dragoste. Sentimentele se maturizează greu şi se asociază în etape secvenţiale cu implicaţii materiale, culturale şi sociale. Indiferent de vector şi direcţie, situaţiile trăite, imaginate sau lecturate dau corp unei culturi proprii de viaţă asimetrică.Copiii alintaţi sau nu devin participanţii la viaţa de fiecare zi: i se supun în cea mai mare măsură, indiferent de originalitatea bănuită. E drept, ambiţia diferenţiază, aşa cum o face de fapt şi curiozitatea. De aici rezultă orbite fie suprapuse, tangente sau independnte. Devenim domestici sau maidanezi, condiţionaţi de propria susţinere construită sau dobândită. Şansa ne poate acompania, apare sporadic sau lipseşte la răscruce.
Viaţa este prin natura ei cu atât mai scurtă cu cât este parcursă. Nu există o viteză de croazieră constantă, ci numai acceleraţie pură pe măsura deplasării. Masa experienţei frânează exuberanţa iniţială, dar în mod paradoxal nu şi căderea. Treptat, anturajul e ştirbit şi regretul înlocuieşte persoane care au fost tinere, sau mai bine zis au fost tinere cu nu prea mult timp în urmă. Când dispar, descoperi din trecerea în revistă ce ar fi putut fi dialogul curmat. Pe de altă parte, este o alertă pentru propria existenţă.
Ultimei percepţii îi preced clişee nebănuite pentru acelaşi personaj, descoperite în albume care în definitiv au mult prea puţine pagini. Un copil zglobiu, apoi o tânără fermecătoare care îţi putea fi iubită. Cât aplomb şi siguranţă într-o privire lipsită de dubiu. Câtă fericire emană mai târziu din fotografia fixării aceleaşi priviri semeţe străpungând voalul de mireasă. Două decenii mai târziu, zâmbetul e încă perceptibil: aceeaşi privire, dar mai puţin îndărătnică, compromisul pare să fi intervenit în cotidian. Tenul se brăzdează treptat, coafura îngrijită încărunţeşte dezordonat, silueta lasă loc altei umbre. În spatele fizicului, asiduitatea instrucţiei, dar şi a educaţiei banalizate în timp. Vârsta confirmă şi dragostea care nu mai poate migra. Pasiunea evoluează în limbaj de comunicare în cuplu, dependenţa devine monocelulară.
Unul scrie, altul interpretează. Personajele jucate sunt animate de trăire, nu există rol, ci doar transpunere şi identificare. De unde şi un enorm consum de energie care costă în realitate ani de viaţă dăruiţi testării unor alte existenţe. Şi cum moartea pe scenă este mereu jucată, propria dispariţie este incredibilă. Nu se poate, totul e o farsă, va reveni. Treptat însă, serile rămân singuratice şi dialogul e tăcut, vocea şi chipul reapar numai în vis. În spatele pleoapelor închise, chipul este cel dintâi şi nu cel din urmă, frivol şi îndrăzneţ, violent şi tandru. După un an şi jumătate de revenire selectivă asupra unui repertoriu de o viaţă comună, durerea depăşeşte spiritul.
Ceea ce fusese dramatizat cândva pentru alţii lua forma dramei personale. Vocaţia pentru critică s-a deplasat în critica propriei persoane, într-o existenţă oricum finită. Ceea ce a condus-o pe Michaela să nu mai facă nimic pentru a rămâne, de mai multă vreme încoace, în mod cinic şi anticipativ. Ca atare, figuranţi sau parteneri au asigurat îndeplinirea ultimelor dorinţe ale Michaelei Iordache, născută Tonitza, în drum spre Ştefan, lăsând amintirea fără urmaşi.
După care participanţii s-au întors la realitatea de fiecare zi, unii speriaţi de ceea ce-i aşteaptă, alţii inconştienţi.
