Într-una dintre multele dezbateri publice despre cultura română patronate de un for ministeriabil, un cunoscut „filozof” contemporan, vădit sastisit de rezultate, a tras concluzia: „O nouă generaţie de mutanţi! Îi ajutăm şi pe ei cum i-am ajutat şi pe alţii?!”. O desconsiderare atât de categorică la adresa unor tineri de 30-35 de ani, care urmau să fie experţi în diverse activităţi, nici că se putea face. O fi cumva rezultatul vreunui alambicat traseu filozofic? Oare cine sunt cu adevărat „mutanţii” în cultura română? Pentru a vedea structura reală a unui „mutant” cultural şi fenomenul social care l-a hrănit şi l-a propulsat, să facem un scurt excurs istoric. Măcar din bun-simţ civic, pentru ca opinia publică să nu rămână cu privirea aruncată tâmp în poarta milenară a istoriei.
Pe vremuri şaizeciste, „reputatul” intelectual Baranga afirma către rafinatul şi sensibilul I.D. Sârbu: „În cultură, domnule, noi nu admitem decât români proşti sau foarte proşti, cu condiţia să fie cât mai mari lichele!”. În urma acestei doctrine traumatizante s-au format intelectualii oficiali ai raialei, care, potrivit lui Petre Pandrea, „sunt sfioşi până la sperietură faţă de Europa”, dar foarte intransigenţi cu aceia dintre ei care au curajul să le descrie adevăratul chip. Faţă de non-valorile politice şi financiare în ascensiune „sunt lipsiţi de curaj”, iar faţă de realele valori care se pierd în anonimat „sunt săraci în probleme, chiar dacă sunt vioi cu duhul”, şi tocmai de aceea „au complexe de inferioritate nimicitoare, ajung ca nişte harabale, cu frâne de oţel ruginit, pe roţi de lemn”. Şi după cum se ştie, în „ţara măgarilor”, intelectualul „măgar nu iartă niciodată unuia dintr-ai lor faptul de a se fi ridicat deasupra mediei”. Şi atunci, când nu are încotro, îl cataloghează, pe cel în cauză şi generaţia lui, drept un cataleptic, un „mutant” cultural.
Adevăraţii „mutanţi” sunt aceia care se silesc să creadă că sunt normali, inteligenţi, creativi, când în realitate sunt blocaţi în două-trei idei şi câteva sintagme; au cea mai bună părere despre ei înşişi; se cred genii şi mustesc de infatuare. Cât despre ceilalţi, din afara sferei lor de interes… ei bine, aceştia sunt „mutanţii”, indaptaţii, ciudaţii… Mutatis mutantibus… schimbând „mutanţii” care trebuiesc schimbaţi…
Adevăraţii „mutanţi” se dau aici drept mari europeni, se auto-absorb în pseudo-valori universale, iar când textele lor sunt traduse în limbi de circulaţie, devin anonimi, articlieri de mâna a treia. Transpuşi într-o altă cultură se reduc la nimic! În consecinţă, realitatea culturală românească descrisă de regizorul britanic Peter Greenaway, potrivit căruia „românii nu au dat nimic culturii europene” contemporane – căci despre asta este vorba, nu despre Evul Mediu! -, este înspăimântător de îndreptăţită! Dacă pentru Culianu, la 1982, cultura română era privită drept o „speranţă”, nu mai suntem atât de naivi să nu observăm cum această speranţă, sub bagheta „mutanţilor” culturali, tinde să se reducă la nimic. Revenind la politica culturală a domnului Baranga, aceea de a promova în cultură „cât mai mari lichele”, pare-se că antologia de lucrături adunate sub titlul „Apel către lichele” reprezintă „încremenirea în proiect” a unui discurs retoric!
