Opera din Bucureşti vă invită, sâmbătă, 17 aprilie, la ora 18.30, la o “Seară Balanchine”, în premieră naţională, cu două dintre cele mai cunoscute lucrări ale renumitului coregraf: “Valse Fantaisie” pe muzica lui Glinka şi “Serenada” pe muzica lui Ceaikovski, puse în scenă de Paul Joseph Boos. Spectacolul va începe cu cea mai recentă creaţie a maestrului Ion Tugearu, “Fuga. Marea fugă”, pe muzică de Bach şi de Ludwig van Beethoven. Costumele sunt create de Adriana Urmuzescu. Interpreţii sunt prim-balerini ai Companiei de Balet: Corina Dumitrescu, Monica Petrică, Bianca Fota, Adela Crăciun, Laura Blică Toader, Adina Tudor, Virgil Ciocoiu, Alin Gheorghiu, Ovidiu Matei Iancu, Vlad Toader, Gigel Ungureanu şi Valentin Stoica. Şeful Companiei de Balet, Simona Şomăcescu, este liantul acestui excepţional eveniment.
“Valse Fantaisie” este creat după Balanchine de maestrul repetitor, Paul Joseph Boos, pe muzica lui Glinka, cu Bianca Fota, Mihaela Soare, Andra Ionete, Cristina Dijmaru, Mădălina Stoica şi Ovidiu Matei Iancu. Costumele au fost concepute de Barbara Karinska, care, în 1948, a primit un Oscar pentru creaţiile sale din filmul “Ioana d’Arc”. Luminile, Mark Stanley.
O legendă a dansului
George Balanchine este unul dintre cei mai mari coregrafi ai lumii, care a elaborat nu numai paşi, ci o adevărată filosofie, în jurul căreia s-a dezvoltat o tehnică specială, ce a determinat un nou raport al dansatorului cu mişcarea, ducând la sfidarea limitelor biologice. S-a format la riguroasa Şcoală Imperială de Teatru din Sankt Petersburg, fiind apoi angajat în corpul de balet al Teatrului Mariinsky. În 1924, lui şi altor trei balerini li se permite să părăsească, pentru un turneu, Uniunea Sovietică. Văzându-l dansând într-un spectacol la Londra, Sergei Diaghilev îl angajează ca maestru de balet.
Prima sa lucrare importantă a fost “L’enfant et les sortilèges” (1925), pe muzica lui Ravel. Creează apoi “Le chant de la rossignole” de Stravinski, continuându-şi cariera strălucită. El însuşi declara: “Personal, datorez evoluţia mea lui Diaghilev”. René Blum îl invită să lucreze la “Baletele Ruse” din Monte Carlo, unde realizează câteva coregrafii şi apoi fondează “Les Ballets”, împreuă cu Boris Kochno, punându-şi semnătura pe şase balete noi, în colaborare cu personalităţi de primă mână, precum Bertolt Brecht şi Kurt Weill.
La puţin timp, cunoscându-l pe tânărul mecena Lincoln Kirstein, ajunge la New York şi înfiinţează “American School of Ballet”, o companie de balet profesionistă (1934). Timp de 50 de ani a colaborat cu ilustrul compozitor Stravinski, într-o serie de dialoguri perfect complementare şi coordonate cu dialogurile muzicale. În 1941 pune bazele unei alte companii de balet clasic, “American Caravan”. Până în 1983 a fost maestru de balet pentru “New York City Ballet”, semnând 425 de creaţii.
Să mai amintim că Balanchine a creat şi pentru teatrele de music-hall, pentru film, dar şi pentru televiziune. El este cel care a realizat cu succes fuziunea dintre conceptele moderne şi vechile idei ale baletului clasic. Lucrând pe muzică modernă şi pe cele mai simple teme, a creat balete recunoscute pentru imaginaţia şi originalitatea lor. ”Trebuie să înţelegem că dansul este o artă complet independentă, şi nu una acompaniatoare. Eu am credinţa că este una dintre marile arte. Baletul poate exprima o poveste, dar elementul esenţial îl constituie spectacolul vizual”, afirma el.
Balanchine a preferat să se definească mai degrabă ca un meşteşugar decât ca un artist, fiind recunoscut în lumea dansului pentru calmul şi maniera organizată în care lucra cu balerinii. A fost distins cu Legiunea franceză de Onoare, în 1975. Entertainment Hall of Fame din Hollywood l-a primit ca membru. În 1978 a fost unul dintre primii cinci artişti (alături de Fred Astaire, Marian Anderson, Richard Rodger şi Arthur Rubinstein) care au primit premiile decernate de preşedintele Jimmy Carter la Gala Kennedy. I-a mai fost decernat şi titlul de Cavaler al Ordinului Danneborg, Gradul Întâi, conferit de Regina Margareta a II-a a Danemarcei.
În 1980 a fost premiat de Societatea Naţională de Litere şi Artă cu Medalia de Aur conferită de guvernul austriac, cu Crucea pentru Ştiinţe şi Litere de către filiala New York a Asociaţiei American Heart şi cu Premiul Heart of New York. Aceste distincţii s-au alăturat titlului de Comandor al Artelor şi Literelor, oferit de francezi. Ultimul mare premiu a fost Medalia Libertăţii, cea mai mare distincţie ce poate fi acordată unui civil în SUA, înmânată de preşedintele Ronald Reagan.
Deşi, iniţial, a fost creatorul unor balete fără intrigă, a cunoscut succese şi cu coregrafii bazate pe naraţiune, cum ar fi “Visul unei nopţi de vară”, “Spărgătorul de nuci”. Prin creaţiile sale, “Ballets Imperial”, “Diamonds”, “Agon” şi “The Fourth Temperaments”, a adus un omagiu baletului rus.
“Acum Balanchine este împreună cu Mozart, Ceaikovski şi Stravinski”.
Ion Tugearu: “Mă rog cu muzica lui Bach”
– Care este liantul între “Fuga. Marea fugă” şi cea de-a doua parte a serii, “Valse Fantaisie” şi “Serenada”, puse în scenă de Paul Joseph Boos?
– Când şeful Companiei de Balet, Simona Şomăcescu, mi-a propus să fac parte din acest complex spectacol, m-am bucurat, dar m-am şi speriat în acelaşi timp, pentru că a crea lângă Balanchine este o mare îndrăzneală. Este pentru prima dată când fac un spectacol abstract, fără poveste, fără naraţiune. Se dansează pur şi simplu. Am realizat până acum, atât în “Anna Karenina”, în “Notre Dame”, cât şi în “Sărbătoarea primăverii” sau “Nuntă însângerată”, numai spectacole care au avut un conflict. Acum am încercat, cu vocabularul meu, să-i fac pe balerini să zboare. Cred că nu există un mai mare orchestrator al dansului ca George Balanchine. Fiecare notă din orchestră o sesizezi din mişcare, ceea ce mi se pare fantastic. Pentru mine, Balanchine este creatorul dansului abstract, este un geniu. În baletele lui există un imens zbor al dansului.
– Aţi creat spectacolul în mod rafinat şi sensibil, care a fost motivul pentru care v-ţi oprit asupra acestei muzici?
– De la 1631, când a fost creată Academia Franceză, dansul clasic a exercitat o adevărată hegemonie. La începutul secolului XX, odată cu apariţia lui Nijinski, care creează “După-amiaza unui faun”, cu cea a Marthei Graham, care impune un stil modern, sau a lui Merce Cunningham, aflat în primele rânduri ale avangardei americane, a început revoluţionarea dansului clasic. La jumătatea secolului XX, în America au apărut dansatori ca postmodernul Douglas Dunn, cu stilul lui eclectic şi minimalist, şi Steve Paxton, dansator şi coregraf experimental, care au spus: “Noi vrem să facem un dans postmodern”. Eu am căzut în această capcană şi nu ştiu dacă e bine. În acest moment, în care fugim şi nu avem timp unul pentru altul, ne oprim numai atunci când ne rugăm. Ce puteam să aleg eu în această lume nebună în afară de clipa în care omul se opreşte numai în faţa lui Dumnezeu. La ce muzică să mă opresc dacă nu la “Fuga” lui Bach sau la “Marea Fugă” a lui Beethoven? “Marea Fugă” îmi prilejuieşte o bucurie deosebită pe care mi-am dorit-o în secret de mult: să pot lucra numai cu un mănunchi de dansatori, fiecare intrând în ţesătura mea coregrafică cu propria sa originalitate. Pentru prima dată nu urmăresc o istorie, o poveste, ci o ţesătură coregrafică, în concordanţă cu partenerul ei muzical. O compoziţie abstractă, care trebuie să trăiască numai prin sine. Fug, cât pot eu, cu sensibilitatea mea de coregraf, de Beethoven, dar mă rog odată cu muzica lui Bach.
