În timp ce Mihaela Bucur de la Chemoform vorbea despre proporţia obligatorie a substanţelor chimice în apa de piscină mi-am adus aminte cum, prin 1993, unul dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri români se căina pe marginea unui bazin. Ce dracu’ are, că schimb apa tot la două-trei zile şi tot se înverzeşte. Nici omul nostru şi nici românii în general nu prea au habar ce maşinărie complicată este o piscină.
Unii au făcut piscinele fără filtrare şi fără recirculare ca nişte bazine pentru crescut raţe. Alţii au supradimensionat instalaţia de încălzire şi s-au trezit cum ies aburii din apă. Alţii n-au ştiut să facă hidroizolaţia şi s-au trezit cu apă din subsolul casei cum ajunge în piscină. Poveştile sunt de un umor nebun. Unul a chemat poliţia reclamând vecinii pentru că i-au băgat otrăvuri în apă şi i-au înnegrit-o, fără să ştie că clorul şoc provoacă o înnegrire a apei pentru cel puţin 2-3 zile.
Ei bine, compoziţia apei dintr-o piscină este un fel de ştiinţă. Şi dacă nu e ştiinţă, atunci măcar subiectul unei teze de doctorat sau de cercetare asiduă tot este. Aşa se explică faptul că întreţinerea apei este la fel de dificilă ca şi cea a unui animal sau a unui sistem în continuă evoluţie. Ph-ul se schimbă extrem de rapid, un mic procent de fier înroşeşte apa, calcarul neglijat produce depuneri catastrofale.
O piscină este aproape la fel de greu de stăpânit ca o staţie complexă, ca o bază de date şi ca un organism viu. De-asta specializarea este mai mult decât obligatorie. Cine îşi imaginează că poate duce singur, pe cont propriu şi cu instrucţiunile la îndemână, o piscină de proporţii se înşală amarnic. Cele mari presupun chiar câţiva oameni. Cu unul singur nu poţi nici s-o păzeşti de fraierii care s-ar putea îneca. Cu câţiva specialişti şi cu o firmă de service abia izbuteşti să o menţii în parametrii standard. De altfel, complexitatea şi mobilitatea parametrilor dintr-o piscină au dus la norme obligatorii pentru toate piscinele publice. Iar pentru respectarea acestora este necesară o armată de specialişti. Unii în dezumidificarea aerului, alţii în tubulatură, în hidroizolaţii, în filtrări, în dezinfectări, în programări. De fapt, este o industrie pe care puţini şi-o imaginează. De obicei o descoperă abia după ce strică două-trei piscine.
Cine merge la târgul de materiale de construcţii din aceste zile observă un lucru. Într-una din cele mai proaste perioade ale economiei româneşti, în jurul pavilionului central, pe cel puţin jumătate din arcul exterior, spaţiul este ocupat de saune, piscine, elemente de spa şi tehnologii din domeniu. Abia acum România a fost asaltată de oferte pentru acest sector. Abia acum se vede că există şi la noi o piaţă, o reţea de service, o Asociaţie Patronală Piscine şi Wellness (recent înfiinţată), chiar şi dezbateri şi seminarii pe seama acestei mari bucurii la casa omului.
Piscinele sunt o meserie, o plăcere nebună, o afacere dar şi o mare belea. Dacă nu lucrezi la ele cu cine trebuie, mai bine le laşi fără apă!
