M-am abţinut în aceste zile să scriu ceva despre Adrian Păunescu. Pentru simplul motiv că, în ceea ce-l priveşte, eu am „rămas” la perioada în care am fost elev/student şi vreau să-mi persiste imaginea celor peste 20 de „cenacluri” la care am fost în sală/stadion, imaginea celor 12 volume de poezie pe care cu greutate şi pile am reuşit să le obţin, imaginea cozii la care stăteam la chioşcul de ziare pentru a cumpăra „Flacăra” (un săptămânal care, de la pagina 4 până la ultima, 32, se citea rând cu rând), pentru că am vrut să rămân cu satisfacţia că am avut dreptate când am susţinut în faţa unor autorităţi că mafia conduce fotbalul românesc, iar Păunescu a fost cel care a făcut primul dezvăluiri în acest sens.
Nu voi scrie nici acum despre Păunescu. Cei care l-au cunoscut s-au pronunţat şi despre cele bune, şi despre cele rele. Voi scrie însă despre o serie de blasfemii – da, aceasta este cuvântul – pe care le-am regăsit atât în spaţiul media, cât şi în cel virtual.
Nu indecentă, ci de-a dreptul dezgustătoare a fost decizia TVR („felicitări”, doamna Culcer, numai dvs. eraţi capabilă de aşa ceva) de a invita duminică în emisiunea „Ultima Ediţie” a lui Andrei Cornea un adversar recunoscut al dispărutului. Ei bine, exact când Păunescu era condus pe ultimul său drum, Cornea s-a găsit să „scuipe” pe mormântul său (asta era expresia care a rezistat duminică, preţ de câteva ore, pe Wikipedia), calificându-l ca fiind un poet mediocru, şi arătându-se indignat de faptul că Ateneul Român a fost ultima lui gazdă şi că la cimitir a beneficiat de o gardă de onoare. Dacă ar fi avut o minimă decenţă, Andrei Cornea ar fi putut să-şi exprime criticile câteva zile mai târziu, dar alegând să o facă fix în timpul ceremoniei funebre, s-a descalificat iremediabil.
Pe aceeaşi linie cu Cornea s-au aflat – oare de ce nu trebuie să ne mirăm – Vladimir (Volodea) Tismăneanu şi Traian Radu Ungureanu. La unison, cei doi îl consideră pe Păunescu doar un versificator, desfiinţează Cenaclul şi revista „Flacăra” şi evident se leagă şi de propaganda pro Ceauşescu. Evident, şi onorurile militare ale înhumării sunt criticate de cei doi. Deci, nimic nou sub soare. Şi totuşi am găsit şi altceva. T.R. Ungureanu nu este doar indecent. El îmbracă tunica din perioada Marii Terori şi spune că „judecata lui Păunescu nu trebuie mutată în ceruri, ci trebuie gândită şi rostită aici şi acum”. Lipseşte doar cuvântul ghilotină. La rândul lui, Tismăneanu plusează într-o altă direcţie. După ce-l reabilitează pe A.E. Baconski (tatăl actualului ministru – n.a.), despre care spune că „a regretat deschis versurile comuniste de tinereţe” şi că „şi-a redobândit onoarea”, Tismăneanu se miră de faptul că Dan Deşliu (pe care îl „spală” de trecutul stalinist) a murit „fără ca televiziunile să transmită non-stop programe…” ca şi în cazul lui Păunescu. Este greu de crezut că Tismăneanu nu ştie câte televiziuni existau în 1992, când a murit Deşliu. Dar în ura lui atroce faţă de tot ce nu este portocaliu, Tismăneanu nu ezită să falsifice realitatea şi să teleporteze televiziuni inexistente în anul 1992.
Corul celor care au apăsat în aceste zile pe pedala indecenţei este completat de – evident, firesc – Dan Tăpălagă şi alţi colaboratori de la HotNews, dar ei sunt prea mici pentru a intra în amănunte, de Sorin Ilieşiu (care a ţinut chiar să-şi facă simţită „prezenţa” printr-un comunicat Agerpres), iar un cotidian glorios pe vremuri ne propune opiniile „intelectualilor”, din care reiese de asemenea că Păunescu nu a fost un poet şi nu merita onoruri după deces. Intelectualii la care s-a apelat sunt Dan Sociu şi Alexandru Matei (suficient de necunoscuţi marelui public), iar singurul nume sonor – Adrian Cioroianu – a preferat o poziţie decent-neutră.
Simpla enumerare a numelor prezentate şi a poziţiilor adoptate mă (şi ne) scuteşte de alte comentarii. Doar două aspecte mai sunt de consemnat. Primul: cât timp Păunescu a fost în viaţă, cei mai sus enumeraţi nu l-au atacat la capitolul operă. Era şi riscant, pentru că în acest caz s-ar fi ajuns la comparaţii, iar cei în cauză ar fi fost într-un groaznic dezavantaj. Al doilea: atacându-l pe Păunescu chiar înainte de a ajunge la locul său de odihnă, nu pe el l-au lovit, ci pe cei care au venit (unii chiar de la sute de kilometri distanţă) să-şi ia rămas bun. I-au lovit pe cei care înainte de 1989 făceau sacrificii pentru a-şi procura o pereche originală de blugi şi adidaşii aferenţi.
