Expoziţia de la Muzeul “Jacquemart-André” este prima retrospectivă pariziană consacrată pictorului Eugène Boudin din 1899 încoace. Această distanţă în timp este provocată de notorietatea lui Monet şi a impresioniştilor care au focalizat interesul de-a lungul secolului al XX-lea. În plus, operele lui Boudin au fost colecţionate încă de la început de colecţionari de peste Ocean, multe dintre ele aflându-se acum în muzee americane.
Marile scene de pe plaje, de exemplu, revin la Paris pentru prima dată din anii 1860.
Expoziţia prezintă peste 60 de opere dintre care 36 n-au mai fost expuse în Franţa, explică Laurent Manoeuvre, comisarul general al expoziţiei, într-un interviu acordat lui Manuel Jover.
Boudin era admirat încă din timpul vieţii pentru peisajele sale, Monet scriind la un moment dat biografului său Gustave Geffroy: “În ceea ce priveşte regele cerurilor, ţi-am spus deja că îi datorez totul lui Boudin. Îl consider maestrul meu”, adăugând că a fost impresionat de studiile acestuia pe care le aseamănă unor instantanee.
Monet şi Boudin au trăit amândoi la Le Havre şi s-au regăsit adesea la Honfleur alături de alţi artişti precum Frederic Bazille, Johan Barthold Jongkind, Emile Van Marcke, Constat Troyon. Pe de altă parte, Boudin a manifestat pentru opera lui Monet o curiozitate care era şi expresia caracterului său deschis şi modern. Monet îi datorează lui Boudin impulsul de a descoperi pictura, dar şi culorile clare, gustul pentru plein air, interesul pentru scenele moderne, reprezentarea apei şi a luminii. Monet îi preciza, în 1920, lui Geffroy: “Fă ca şi mine. Învaţă să desenezi şi să admiri marea, lumina, cerul albastru. Eu am urmat sfaturile lui Boudin în plimbările noastre de-a lungul apelor şi nu am încetat să pictez după natură. M-a pasionat şi m-a interesat pictura clară a lui Boudin”.
Pescăriţe pe plaja din Berck
De-a lungul întregii sale cariere, Boudin a fost apreciat de artiştii şi criticii vremii. Toţi marii colecţionari impresionişti achiziţionau lucrările lui.
Expoziţiile din 1992 şi 1998 de la “Muzeul Honfleur”, din Normandia, şi corespondenţa artistului cu pictorul Ferdinand Martin, care a început să fie publicată, ca şi catalogul rezonat realizat de Robert Schmit în anii ‘70 au contribuit la aprofundarea operei lui Boudin şi la stabilirea locului ei în pictura secolului al XIX-lea. Numărul lucrărilor lui Boudin este considerabil, aproximativ 3.000 de picturi.
Expoziţia de acum a selectat tablouri importante, încercând în acelaşi timp să elucideze problemele cronologice, dat fiind că artistul a revenit de multe ori asupra picturilor sale, fără a mai vorbi de falsurile care au circulat după moartea lui.
Perioada inovatoare a creaţiei se situează înaintea anilor 1874-1875, piesele ulterioare fiind mai puţin originale. Să amintim “Scene de plajă. Apus de soare”, ulei pe pânză din colecţia lui Perez Simon, şi “Nave în portul Honfleur”, din 1865, lucrare ce se află la “Boston Museum of Fine Arts”, “Plajă lângă Trouville” şi “Deauville”, un ulei pe pânză din Muzeul de Artă din Reims.
Eugène Boudin, care s-a dedicat picturii la 22 ani, aparţine generaţiei anterioare impresioniştilor, fiind contemporan cu pictorii de tradiţie academică, Paul Baudry, William Bouguereau, Alexandre Cabanel. Era cu 5 ani mai tânăr decât Courbet şi cu 16 ani mai mare decât Monet. Elevii lui Puvis de Chavannes i-au oferit maestrului lor un tablou al lui Boudin.
Pictorul se ocupase înainte de papetărie şi, probabil sub influenţa vechilor săi clienţi, printre care se numărau Jean-François Millet, Constant Troyon, Thomas Couture, care dominau atunci scena pariziană, s-a îndreptat către ceea ce el numea “adevăratele frumuseţi ale naturii”. Studiile sale, care erau apoi transpuse în picturi în atelier, au fost admirate de Baudelaire şi de impresionişti, prin capacitatea de a transcrie cât se poate de rapid efectele schimbătoare ale luminii.
Prima parte a expoziţiei se intitulează “Honfler-ul său natal”
Concert la Cazinoul din Deauville
Autodidact, el şi-a format stilul şi tehnica realizând umeroase copii după marii maeştri olandezi şi veneţieni. El reproducea pe pânzele sale efectele luminii, variate şi fugitive. Explora diferite subiecte: peisaje marine… În 1854 se instalează la ferma Saint Simeon, situată într-un loc extrem de pitoresc, de la Honfleur înspre Trouville. Aici îi întâlneşte pe Courbet şi pe tânărul Monet, pe care îl converteşte la pictură. Tot atunci îl întâlneşte pe pictorul olandez Jongkind, cu care leagă o mare prietenie, amândoi fiind îndrăgostiţi de marine.
Modele i-au fost la începutul carierei, în afara artiştilor deja menţionaţi, Théodore Rousseau, Daubigny şi mai ales Camille Corot. Pictorul Eugène Boudin lucra atunci exclusiv pe malurile Senei, unde cerul îşi schimbă aspectul fără încetare. S-a confruntat deci cu un peisaj mereu schimbător, iar obiectivul lui a devenit captarea fulguranţelor luminii.
Autodidact, Boudin a aplicat tehnica sa rapidă, foarte sugestivă, câtorva subiecte preferate, cum ar fi ţărmul mării, porturile şi plajele “turistice”. Dar în pofida interesului manifestat de pictori, scriitori şi câţiva amatori avertizaţi, succesul a venit destul de târziu.
Plaja din Berck la reflux
Originar dintr-o familie simplă din Honfleur, la 20 de ani şi-a deschis propria papetărie la Le Hâvre şi tot atunci a început să fie pasionat de pictură. Doi ani mai târziu, trebuind să plece în armată, şi-a vândut magazinul pentru a-şi putea cumpăra un înlocuitor şi s-a dedicat exclusiv picturii. În 1851, a primit o bursă de studii la Paris pentru trei ani. S-a înscris la Luvru ca elev copist şi a realizat câteva pânze după maeştrii olandezi. Dar timpul liber şi-l petrecea în Normandia consacrându-se picturii de peisaj. Era epoca în care preţul vieţii în hanurile de pe înălţimile de la Honfleur atrăgea colonii de artişti. Aici realizează schiţele după natură. La începutul anilor 1860, Boudin aplică tehnica sa pentru peisaj unui subiect nou, spectacolul vesel şi insolit al burghezilor aflaţi în vilegiatură pe plajele de la Trouville şi Deauville. Este un gen care îi aduce succes, el devenind “pictorul plajelor mondene”. Cercetările lui erau destul de apropiate de cele ale impresioniştilor, alături de care a participat de altfel la expoziţia din 1874 din atelierul fotografului parizian Nadar.
Un neobosit călător
Flux la Deauville
Deşi legat de regiunea sa natală, Boudin a fost, ca majoritatea peisagiştilor, un neobosit călător. Unul dintre locurile de predilecţie era Bretagne, încă neexplorată în acei ani de către pictori. După 1885, sejururile sale în Cornouaille se multiplică. De altfel, prima sa lucrare trimisă la Salon, în 1859, “Le Pardon de Sainte-Anne-la-Palud”, avusese un subiect breton. Porturile animate, nisipul argintat din timpul refluxului, cerurile încărate de umiditate sunt subiecte frecvente. Comparând ţăranii bretoni cu orăşenii în vilegiatură pe plajele normande, Boudin îi scria în 1867 prietenului său Ferdinand Martin: “După ce ai trăit o lună în mijlocul acestor oameni destinaţi grelei munci a câmpului, pâinii negre şi apei şi apoi regăseşti banda de paraziţi plini de aur care au un aer atât de triumfător, aproape că ţi se face milă…”.
Boudin a pictat şi pe coastele Picardiei, şi la Nord-Pas-de-Calais până la Dunkerque, interesat de imensele plaje, de pescari, de dune, şi, mai rar, de oraşele zonelor respective. A fost de mai multe ori în Belgia, la Bruxelles şi la Anvers, apoi în Olanda, la Rotterdam, Dordrecht şi Scheveningen, unde a regăsit tradiţia olandeză cunoscută la Luvru. Sudul l-a descoperit târziu, abia în 1892. La Golfe-Juan, Juan-les-Pins, Antibes, Nisa, Villefranche-sur-Mer, Beaulieu, el a fost fermecat de tonurile atât de calde, de arborii verzi în plină iarnă, de limpezimea cerului. Cromatica lui devine mai intensă.
În 1895 se duce la Veneţia. Pictura lui legată de această călătorie este remarcabilă. El propune o viziune fină, în tonalităţi mergând către griuri, apropiată oarecum de cea a lui Guardi. O altă Veneţie decât cea tipică, cu ceruri încărcate de nori întunecaţi, este cea care oglindeşte “Vama şi celebra biserică La Salute”, lucrare ce se află în Muzeul Naţional de Artă din Quebec.
Plajele mondene
Scenă de plajă la Trouville, la apusul soarelui
În 1865, Ducele de Morny a descoperit Deauville-ul, care era atunci numai un ţinut mlăştinos. A lansat un proiect de amenajare funciară, aprobat prin decret imperial în 1860. Locul va deveni staţiune balneară a aristocraţiei imperiale, un regat al eleganţei, dedicat plăcerii. În 1862 este inaugurat stabilimentul băilor, un an mai târziu, gara şi hipodromul, iar în 1864, Cazinoul, în cadrul căruia aveau loc baluri şi numeroase concerte, frecventat de aristocraţii din cel de al Doilea Imperiu. Pe malul mării au fost construite vile luxoase.
Deauville şi Trouville, cele două staţiuni balneare, lansate de Ducele de Morny, inaugurate între 1860 şi 1864, cu hipodromuri, cu un fabulos Cazino. Deauville devenea în curând regatul eleganţei. Acolo s-a lansat o adevărată modă a costumelor de baie. Eugène Boudin a fost unul dintre primii artişti reprezentând elegantele femei de pe plajele normande, el încercând să pună în valoare atât caracterul vaporos al veşmintelor, cât şi evanescenţa norilor. Astfel el restituie perfect impresia de plein air, graţie unei tehnici extrem de aluzive, pe care o găsim în numeroasele sale picturi cu plaje. El traduce atrmosfera de pe malul mării în subtile pasteluri, în timp ce acuarelele lui îi permit de a reprezenta variaţiile culorii pe plaje.
Nave în portul Honfleur
Manet, Monet şi chiar Degas s-au inspirat de la el, iar Zola remarca vorbind despre marile ceruri de un gri argintiu: “Originalitatea rafinată a artistului şi a personajelor sale fine, trasate în tuşe spirituale”. În secolul al XX-lea, scenele de plajă sunt indisociabil legate de numele lui Eugène Boudin, colecţionate de numeroşi colecţionari mai ales din lumea spectacolului, precum Carry Grant, sau din cea a modei, ca Jeanne Lanvin.
În 1862, Boudin a pictat primele trei scene de plajă. Ele erau încă în continuitatea elementelor sale caracteristice: grupuri de figuri contemporane în plein air, absenţa anecdotei, calitatea reprezentării atmosferice. În următorii şapte ani, pictorul îşi va rafina reprezentarea conversaţiilor galante şi va îmbunătăţi constant surprinderea efectelor efemere, fie ale luminii, fie ale modei. Până în 1865, unele siluete, relativ geometrizate, au parţial rafinamentul vechilor picturi de curte japoneze, chiar dacă nu există nicio dovadă că Boudin ar fi fost interesat de arta extrem orientală. Să amintim “Plajă în vecinătatea Trouville-ului”, ulei pe pânză de la “Art Gallery of Ontario”, cât şi “Scenă pe plajă”, un pastel pe hârtie brun-rosé dintr-o colecţie particulară pariziană. Frumoasă şi lucrarea “Lectură pe plajă”, datată 1869, făcând parte, de asemenea, dintr-o colecţie particulară.
Biserica Sfânta Ecaterina la Honfleur
După această dată, tuşa devine mai nervoasă. În timp ce contemporanii lui, uneori chiar impresioniştii, îşi puneau modele să le pozeze, Boudin surprinde gesturile şi atitudinile personajelor care ignorau că sunt observate. Rezultatul, mai ales în acuarele, este o naturaleţe fără precedent. Această viziune prefigurează fotografia-suvenir, care va cunoaşte apogeul în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
O altă influenţă, rareori semnalată, a fost cea a lui Watteau. Ca şi acesta, pentru care Academia a creat un gen specific, cel al conversaţiei galante, Boudin a fost inventatorul unei teme care-l va face celebru. Watteau şi Boudin au fost doi pictori de atmosferă. Din teatralitatea discretă a operelor lor emană o poezie cu tentă de realism şi de melancolie.
În timp ce Boudin picta primele scene de plajă în Normandia, Manet executa “Muzică la Tuileries”. Scriitura este diferită, dar preocuparea este aceeaşi, reprezentând un ansamblu de figuri contemporane în plein air. În umbra acestui interes comun pentru modernitate se profilează umbra lui Baudelaire.
În 1868, Boudin îşi justifică modernitatea revendicând tradiţia picturii. În 1867 el îi dedicase lui Eugénie Manet, mama pictorului, un mic panou reprezentând un picnic. În acest tablou, el face referinţă la “Dejunul pe iarbă” al lui Manet.
Boudin spera să cucerească clientela de la Deauville, dar lucrurile mergeau greu. Tehnica sa este în aparenţă rapidă, notând în jurnalul său: “Prepar un subiect cu marile plaje, cu numeroase figuri”.
Veneţia între Vama şi bazilica La Salute
Impresionant este tabloul intitulat “Concert la Cazino în Deauville”, datat 1865, un ulei pe pânză ce se află la “National Gallery of Art” din Washington. La fel, “Scenă pe plajă” din colecţia Muzeului Thyssen Bornemisza, cât şi magistrala lucrare “Plajă noaptea”, din colecţia lui Perez Simon din Mexico.
În 1869, el abandonează scenele plajelor. După căderea Imperiului, Deauville traversează o lungă perioadă de decadenţă care culminează cu închiderea cazinoului. Boudin reprezintă imensa plajă goală. În fiecare an pictează câteva scene de plajă, în general mici tablouri intimiste dedicate prietenilor.
Între cer şi mare
Portul Antibes
În peisajele sale, Eugène Boudin acordă un loc preponderent cerului şi variaţiilor atmosferice, vorbind despre “tandreţea norilor”. Frumuseţile sale “meteorologice” sunt declinate într-o serie de pasteluri, ele seducându-l pe Baudelaire. Marinele suscită entuziasmul lui Corot şi al lui Courbet. Boudin era uimit şi îndrăgostit în acelaşi timp de ţărmuri, pentru că el a rămas tot timpul pe chei. În fiecare an, mii de nave intrau şi ieşeau din prestigiosul port, cel de al doilea după Marsilia. În 1837, Stendhal se mira comparând cerul de la Le Hâvre cu cel din Londra. Mărfuri, saci de cafea şi cu bumbac şi alte produse exotice, erau etalate pe ţărmuri. Dar comerţul nu era punctul său forte. El mergea mai mult în zonele industriale, în estuarele Senei, preferând să urmărească norii, aşa cum spunea istoricul Alain Corbin.
Marinele sale, în tonuri de bej, dar şi griuri, tuşele sale fluide şi transparente se întrezăresc deseori în port. Corot i-a spus: “Boudin, tu eşti regele cerurilor”. O serioasă cauţiune pentru un peisagist modern. Courbet a supralicitat: “Boudin, eşti un serafim. Nu mai există cineva care să cunoască atât de bine cerul ca tine”. Baudelaire îi consacră o întreagă pagină în “Salonul” său din 1859, după ce descoperise câteva sute de studii în pastel conservate în atelierul său. Emile Zola şi criticul Gustave Geffroy, biograful lui Monet, îi salutau şi ei talentul nemaipomenit, considerându-l un “extraterestru”. Norii au fost cei care au alimentat tot timpul reveria picturii. El a continuat a-i picta atât pe coasta normandă, dar şi în Bretagne, în Ţările de Jos şi la Veneţia. Cerurile ocupă marea parte a compoziţiilor sale. Boudin va reveni repede la viziunile sale celeste. Remarcabile, tablourile purtând numele “Ţărm”, datat 1882, un pastel pe hârtie gri-bleu din colecţia Chibret- Plaussu, sau “Studiu de cer la Le Hâvre văzut dinspre Honfleur”, un pastel pe hârtie bej, dintr-o colecţie particulară, ori “Deauville”. O mulţime de personaje apare şi “Portul Bordeaux văzut dinspre cheiul Chartrons”, pictură ce se află în Muzeul “Orsay” din Paris.
Portul din Bordeaux, văzut de pe cheiul Chartrons
În secolul al XIX-lea, această adoraţie nu avea nimic extraordinar. În “Pictori Moderni”, criticul de artă englez John Ruskin dădea o amploare deosebită acestui fenomen. După părerea lui, peisagiştii moderni “au intrat în serviciul norilor”.
Împrumutate dramelor liturgice, aceste vetuste accesorii şi-au asumat diferite funcţii, magistral studiate de Hubert Damish în “Teoria norilor”, lucrare publicată în 1972. Ele au permis pictorilor de a pune în scenă apariţiile divine, precum “Ridicarea la ceruri a lui Christos” sau zborul heruvimilor, de a crea spaţii sacre evitând perspectiva. Şi tot ele au invadat cupolele, plafoanele secolului al XVII-lea cu subiecte tranzitorii şi efemere. “Iubesc norii, norii care trec pe aici, minunaţii nori…”, scria Baudelaire în “Poeme în proză”. Seriile de pasteluri realizate îl seduc pe Charles Baudelaire. Amândoi împart aceeaşi pasiune pentru nori, elementul efemer care invită la vis şi la călătorii, elemente pictate în “Ţărmuri şi cer”. Vorbind despre aceste frumuseţi meteorologice, Baudelaire a prevăzut viitorul impresionism, contribuind la introducerea lui Eugène Boudin în panteonul artistic al modernităţii.
Pe plaja din Trouville
Mai mulţi peisagişti îi prefiguraseră studiile. Norii au fost cei care i-au inspirat admirabile poeme lui Goethe. Imposibil de a ignora sublimele marine realizate de Gustave Le Gray, de-a lungul coastelor normande, mediteraneene şi bretone între 1856 şi 1858.
Nimic nu poate să egaleze “frumuseţile meteorologice” ale lui Boudin. Pictori şi poeţi nu au încetat de a privi cerul, de a aduce un omagiu acestui motor al extazului. La “Expoziţia de artă” din 1859, comediantul Coquelin Cadet, el însuşi un mare colecţionar de opere ale lui Boudin, vorbea cu admiraţie despre tablourile sale în bleu şi gri. Titlurile: “Cer fără nori” şi “Nori fără cer”. Azurul devenea un teribil punct de atracţie.
Marea natură celestă
Raul Meuse la Rotterdam
La sfârşitul anilor 1860, Boudin părăseşte plajele şi se întoarce către pictura marinelor pe care o practica deja prietenul său Jongkind, obţinând un succes răsunător. Printre cumpărători să-i amintim pe Feydeau şi Turgheniev, dar şi Dumas-fiul, precum şi nume importante ale colecţionarilor de artă impresionistă: Ernest Hoschedé şi medicul de la Curtea ţarilor, Georges Viau.
În faţa durei concurenţe a pictorilor belgieni şi olandezi, el pleacă în căutarea noilor motive, călătorind între Franţa, Belgia şi Ţările de Jos. Din Bretagne la Bordeaux, de la Rotterdam la Dunkerque, Eugene Boudin descoperă noi peisaje şi restituie admirabil variaţiile luminii pe apă, precum în “Intrarea în portul Trouville”, aflată la National Gallery din Londra. Mereu sensibil la poezia velierelor, îi place să le reprezinte pe imensele ceruri încărcate de nori, în picturi caracterizate în general printr-o subtilă armonie de griuri, ca în lucrarea “Portul din Bordeaux văzut dinspre cheiul Chartrons”.
Boudin s-a impus ca maestru incontestabil al reprezentărilor cerului.
În tablourile sale, precum “Reflux la Saint-Vaast-la-Hougue” din colecţia Perez Simon din Mexic, el oferă un loc preponderent cerului, în infinitele variaţii din tuşa sa vibrantă şi transparentă. Eugène Boudin spunea: “În studiile mele despre cer stau alături şi marea natură celestă, care niciodată nu a fost mai bine explorată de predecesorii mei… A fost idealul meu de a picta marile ceruri, deşi poate unii cred că este o pictură facilă”. Remarcat de Baudelaire şi Dumas-fiul pentru talentul său particular, între anii 1850 şi 1860, el a fost continuat de artişti precum Courbet şi Corot, care i-au dat titlul de rege al cerurilor, titlu pe care Monet a continuat să i-l atribuie şi după anii ‘20.
O viziune poetică a cotidianului
Plaja la Trouville
Dar Eugène Boudin nu a fost numai un pictor al peisajului. I-a plăcut să trateze o mare varietate de subiecte pe care le-a întâlnit în timpul călătoriilor sale şi i-au permis să experimenteze noi apropieri picturale, aşa cum a reprezentat elegantele plaje normande, el s-a ataşat de figurile vieţii cotidiene, de oamenii care trăiau de-a lungul ţărnurilor. Preferinţele sale se îndreptau în primul rând către Berck, un mic oraş din nordul Franţei, ca un contrapunct la Deauville, căruia i-a dat sub penelul său diferite aspecte legate de plaje, de dune, de mici case şi mai ales de viaţa pescarilor. El a executat de asemenea opere de o remarcabilă intimitate prin care se respiră o oarecare tandreţe, aşa cum se poate vedea în tabloul “Pescăriţe pe plaja de la Berck”, pictură ce se află la “National Gallery” din Washington. El s-a impus de asemenea ca un remarcabil pictor al figurilor.
Dar, cu siguranţă, locul său de predilecţie a fost Trouville, care i-a oferit numeroase reprezentări, pescari, spălătorese, negustori. E suficient să priveşti două tablouri, precum “Spălătoresele” şi “Le Hâvre”. Din pictura sa rezultă un compormis între gustul său şi cererea comercială.
Lumina Sudului şi ultimele călătorii
Plaja la reflux
Afectat de moartea soţiei sale în 1889, Boudin traversează o perioadă morală dificilă. Este obligat să se retragă spre sud din motive de sănătate, unde se lasă de asemenea sedus de claritatea cerurilor pe Coasta de Azur. Climatul este agreabil pentru a-i permite de a sfârşi câteva din operele începute asupra naturii, iar tuşa sa îşi găseşte supleţea. Ochii, fascinaţi de lumina intensă a sudului surprind toate tonalităţile de extrem rafinament ale peisajelor în care marea şi cerul par să se unească într-o unică imensitate, ca în “Fortificaţii la Antibes” sau “Efect de lumină”
Ştie că se află acum în deplinătatea mijloacelor sale artistice, dar nu ignoră faptul că anii lui sunt număraţi. De asemenea, în 1895, Boudin pleacă la Veneţia, pe urmele lui Guardi, pe care îl admira încă din tinereţe. Descoperă o atmosferă unică în oriozonturi cu tonuri perlate. El surprinde griuri de o incomparabilă fineţe şi lejeritate, descoperă o atmosferă unică în lume, imagini oglindite şi în tablourile “Veneţia seara”, “Între Vamă şi grandioasa bazilică La Salute”, de la “Muzeul Naţional de Artă” din Quebec.
Ţărm şi cer
În 1896, Eugène Boudin scria: “Călătoria la Veneţia a însemnat cântecul meu de lebădă”. Slăbit, întreprinde un periplu la locurile pe care le iubea atât de mult, Honfleur şi Bretagne.
De la începutul anilor 1870, Boudin începe să picteze variaţii în jurul aceluiaşi motiv. Monet va realiza la rândul său primele serii, începând din 1889. Din fiecare loc pe care îl vizitează, el pictează în mai multe declinări natura care variază după orele zilei, anotimpuri sau maree, un loc important consacrându-l plajelor din Deauville, multe din operele sale aflându-se în colecţii particulare, dar şi la Muzeul de Artă din Reims sau la cel din Quebec.
Gustul său pentru lumină este remarcabil la fel ca şi în lucrările lui Monet din seria Catedralelor, existând o adevărată filiaţie între cei doi pictori.
O recunoaştere tardivă
În portul Deauville
Cariera lui Boudin s-a desfăşurat între regiunea natală şi Paris, unde s-a instalat în 1861, expunând regulat la Salon între 1859 şi 1897. Din 1854, negustorul de artă Pierre-Firmin Martin îl introduce în lumea amatorilor de artă. Are astfel acces în salonul compozitorului Charles Bériot, care va deveni principalul său colecţionar. Operele lui erau căutate de amatori luminaţi, printre care s-au numărat şi Turgheniev, Dumas-fiul, Baudelaire. Câţiva negustori francezi şi belgieni l-au îndemnat să se aplece mai mult către marine, iar Paul Durand-Ruel i-a asigurat succesul în America de Nord, e drept, mai ales după dispariţia artistului. Recunoaşterea talentului sau a venit destul de târziu. Abia în 1884 Statul i-a achiziţionat pentru prima dată o lucrare, iar la Expoziţia Universală din 1889 a primit prima Medalie de Aur. Trei ani mai târziu, primea din mâinile lui Puvis de Chavannes “Legiunea de Onoare” şi, la un an după moartea sa, în 1899, Şcoala de Belle Arte i-a consacrat o expoziţie retrospectivă.
