În această viață, avem de învățat lecția relaționării, lecția construirii unei relații de prietenie, de colegialitate, de vecinătate, a relației părinți – copii ş.a., dar mai ales, cea care ne împlinește, ne dă încredere în noi și ne motivează orice alt fel de relație, și anume lecția unei relații de cuplu.
Cu toate acestea, multe relații se sfârșesc cu multe suferințe din partea celor două părți, iar motivul principal invocat de psihologul Laura Maria Cojocaru este faptul că unul dintre parteneri, dacă nu ambii, intră „bolnavi“ în relații și își descarcă frustrările acumulate din vechea relație.
„Aduc în discuție relațiile celor proaspăt ieșiți dintr-o altă relație în care au lăsat mizerie și durere, ale celor care fug pentru că lucrurile nu sunt perfecte, fug pentru că nu știu să-și asume responsabilități, fug pentru că nu pot face față, fug pentru că se plictisesc de ei înșiși și de propriul lor joc, fug pentru că nu se mai suportă pe ei înșiși și caută la nesfârșit pe cineva care să le confirme că trăiesc și au un rost în propria existență. Aceste categorii de persoane fug și vor fugi din nou atunci când celălalt va avea el/ea însuși/însăși nevoie de susținere și încurajare, pentru că ei nu știu decât să ia, încă nu au învățat să ofere“, explică Laura Maria Cojocaru.
Când imperfecțiunile ies la iveală, unii tind să fugă
În același timp, specialistul afirmă că atunci când construim, intrăm în relație cu „materialul“ pe care-l avem, cu sentimente, dorințe, nevoi, așteptări, cu calităţile noastre (pentru că la început ne străduim să le arătăm doar pe acestea) și, nu în ultimul rând, cu trecutul nostru, cu bagajul de experiențe mai mult sau mai puțin integrate pe care l-am acumulat până în acel moment.
„Atunci când defectele inerente oricărui om (pentru că nimeni nu este perfect!) ies la iveală, cei ce nu-și pot asuma responsabilitatea pentru viața lor și a relației se sperie și fug. În realitate, acele persoane fug până la urmă de propria imperfecțiune, de teamă că, odată descoperită, nu vor mai fi acceptate. Fuga celor pe care-i credem lângă noi lasă în urmă răni adânci și suferință, deoarece este greu de înțeles de ce tu-i poți accepta defectele celui de lângă tine și el nu. E greu în fața suferinței să-ți dai seama că nu de defectele tale fuge, ci de propria lui neputință, și că nici el nu știe că face acest lucru atât timp cât îți aruncă în față propria durere. Iar atunci, acela fuge într-o altă relație în care va sta până-i vor fi vizibile defectele, până va obosi să-și joace piesa și va uita sau încurca replicile pe care-și construiește viața“, afirmă psihologul.
Nu putem construi fericire pe nefericirea altcuiva
Este o mare responsabilitate să-ți asumi o nouă relație atunci când ai lăsat în urmă durere și suferință, este o mare iluzie să-ți imaginezi că ceea ce construiești va „ține“ de data aceasta atât timp cât ceea ce construiești are în subsol suferința altcuiva.
„Nimeni, niciodată și nicio lege a divinității, a Universului, a firii și mai ales a iubirii nu va fi în conformitate cu a construi fericirea pe nefericirea altcuiva; și asta, pentru că tot ce este construit pe iubire crește și se dezvoltă în timp, iar ceea ce este construit pe durere nu are o bază solidă, solul alunecă și construcția se dărâmă mai devreme sau mai târziu, se spulberă precum nisipul de sub temelia casei evocate de Iisus în cunoscuta Predică de pe Munte“, spune specialistul.
Ce te face sa crezi ca nu e sanatos? Ce esti dumneata, medic psihiatru, de i-ai si pus diagnosticu’? Lumea in care traim noi nu e sanatoasa. Omu’ si-a exprimat opinia. Si macar a avut bunu’ simt sa-si dea numele. Spre deosebire de matale – care, judecand dupa nume, pari a fi pro-rusnac. Io zic ca_commentu de mai sus e unu inteligent. Si comic pe deasupra, in prima parte. Demult n-am mai ras asa bine. In rest, daca omu’ n-are dreptate, atunci contrazi-l cu argumente. Dupa limbaju’ de maidan, pe care-l intrebuintezi, deduc ca stai prost si cu educatia scolara si cu aia din familie. Adu argumentu’, nu negatia mishtokara.