În această viață, avem de învățat lecția relaționării, lecția construirii unei relații de prietenie, de colegialitate, de vecinătate, a relației părinți – copii ş.a., dar mai ales, cea care ne împlinește, ne dă încredere în noi și ne motivează orice alt fel de relație, și anume lecția unei relații de cuplu.
Cu toate acestea, multe relații se sfârșesc cu multe suferințe din partea celor două părți, iar motivul principal invocat de psihologul Laura Maria Cojocaru este faptul că unul dintre parteneri, dacă nu ambii, intră „bolnavi“ în relații și își descarcă frustrările acumulate din vechea relație.
„Aduc în discuție relațiile celor proaspăt ieșiți dintr-o altă relație în care au lăsat mizerie și durere, ale celor care fug pentru că lucrurile nu sunt perfecte, fug pentru că nu știu să-și asume responsabilități, fug pentru că nu pot face față, fug pentru că se plictisesc de ei înșiși și de propriul lor joc, fug pentru că nu se mai suportă pe ei înșiși și caută la nesfârșit pe cineva care să le confirme că trăiesc și au un rost în propria existență. Aceste categorii de persoane fug și vor fugi din nou atunci când celălalt va avea el/ea însuși/însăși nevoie de susținere și încurajare, pentru că ei nu știu decât să ia, încă nu au învățat să ofere“, explică Laura Maria Cojocaru.
Când imperfecțiunile ies la iveală, unii tind să fugă
În același timp, specialistul afirmă că atunci când construim, intrăm în relație cu „materialul“ pe care-l avem, cu sentimente, dorințe, nevoi, așteptări, cu calităţile noastre (pentru că la început ne străduim să le arătăm doar pe acestea) și, nu în ultimul rând, cu trecutul nostru, cu bagajul de experiențe mai mult sau mai puțin integrate pe care l-am acumulat până în acel moment.
„Atunci când defectele inerente oricărui om (pentru că nimeni nu este perfect!) ies la iveală, cei ce nu-și pot asuma responsabilitatea pentru viața lor și a relației se sperie și fug. În realitate, acele persoane fug până la urmă de propria imperfecțiune, de teamă că, odată descoperită, nu vor mai fi acceptate. Fuga celor pe care-i credem lângă noi lasă în urmă răni adânci și suferință, deoarece este greu de înțeles de ce tu-i poți accepta defectele celui de lângă tine și el nu. E greu în fața suferinței să-ți dai seama că nu de defectele tale fuge, ci de propria lui neputință, și că nici el nu știe că face acest lucru atât timp cât îți aruncă în față propria durere. Iar atunci, acela fuge într-o altă relație în care va sta până-i vor fi vizibile defectele, până va obosi să-și joace piesa și va uita sau încurca replicile pe care-și construiește viața“, afirmă psihologul.
Nu putem construi fericire pe nefericirea altcuiva
Este o mare responsabilitate să-ți asumi o nouă relație atunci când ai lăsat în urmă durere și suferință, este o mare iluzie să-ți imaginezi că ceea ce construiești va „ține“ de data aceasta atât timp cât ceea ce construiești are în subsol suferința altcuiva.
„Nimeni, niciodată și nicio lege a divinității, a Universului, a firii și mai ales a iubirii nu va fi în conformitate cu a construi fericirea pe nefericirea altcuiva; și asta, pentru că tot ce este construit pe iubire crește și se dezvoltă în timp, iar ceea ce este construit pe durere nu are o bază solidă, solul alunecă și construcția se dărâmă mai devreme sau mai târziu, se spulberă precum nisipul de sub temelia casei evocate de Iisus în cunoscuta Predică de pe Munte“, spune specialistul.
2. După ce am pregătit terenul, ne vom ocupa niţel de panseurile doamnei psiholog… Putem afirma că, la modul general, într-un număr limitat de cazuri, afirmaţiile acesteia sînt, în oarecare măsură, valabile. Despărţirile, chiar dacă „dureroase” pămînteşte, sînt binevenite spiritual. „Carnea” suferă. Spiritul se bucură. Evoluează. Învaţă. (Se sufre. Pero se aprende.) Aşa după cum femeia nu este obligată să-i ofere „asistenţă sufletească” bărbatului, la fel, acesta din urmă nu poate fi obligat să o onoreze, la nesfîrşit, cu prezenţa lui fizică; cu îngrijire, întreţinere, şi protecţie. Durerea e ceva subiectiv. Adesea poate fi convertită în plăcere. Unele femei chiar au orgasm la despărţire!. Toate problemele „de cuplu” apar datorită faptului că femeia din zilele noastre este din ce în ce mai lipsită de feminitate. Maniera greşită în care este educată, exemplele greşite din familie şi societate, o împing „să scape” de feminitatea ei – nobilă! O determină să se metamorfozeze, prin imitaţie, într-un bărbat cu fustă. De altfel, „la sfîrşitul vremurilor”, femeia se va transforma în bărbat, iar bărbatul în femeie. Femeia decăzută va avea în preajma ei, întotdeauna, numai bărbaţi de factură inferioară – devirilizaţi, brutali, incapabili de acte de eroism autentic. Şi aceasta pentru că le lipseşte motivaţia de a-şi lua rolul în serios, motivaţie pe care doar o femeie adevărată le-ar putea-o da. De dragul cui să cucereşti cerurile? Pentru o stricată?!
3. Femeia va fi întotdeauna ceea ce vede bărbatul în ea. Or, cum el nici nu vrea să o mai vadă… Este BINE că bărbatul respinge femeia-caricatură din zilele noastre. Da, el produce suferinţă. Însă, în multe cazuri, este o suferinţă binemeritată. Din punctul de vedere al Legii, suferinţa este „pe drept”. Atenţie însă: retro-acţiunile karmice, „ispăşirile”, chiar de factură violentă, nu sînt întotdeauna şi achitări ale unei fapte reprobabile săvîrşită într-o viaţă anterioară. Oamenii se află pe pămînt, fie ca efect al propriei lor vinovăţii, fie ca rezultat al propriei lor rugăminţi – de a-l sluji pe Dumnezeu. Deci, să nu se plîngă. Fiecare obstacol întîmpinat, fiecare necaz depăşit înseamnă Progres. ŢELUL partenerilor trebuie să fie comun. Nu convieţuirea. Atîta timp cît acest ţel este unul promovator, în concordanţă cu Voinţa Divină, şi în onoarea Creatorului, orice altceva – mai terestru – devine facultativ. De altfel, cum în ziua de azi, mai toate „uniunile” au la bază instincte, sarcini nedorite, interese materiale, temporare atracţii fizice, false „potriviri de caracter”, deci orice altceva decît iubire sufletească, a-i condamna pe cei care vor să scape din prizonieratul unei relaţii nepotrivite, este greşit. Actualei stări de lucruri, din viaţa „de familie” a pămîntenilor, e necesar să i se pună capăt cît mai repede. Trebuie chiar salutate, „divorţurile”. Pe cît de prosteşte s-au încheiat căsătoriile, pe-atît de inteligent trebuie să se descheie.
4. Da, doamna psiholog: nu mai există femei. După cum nu mai există bărbaţi. Aşa că, pe cine mai „trataţi”? Cui vă adresaţi? Fuga de partener(ă) e ruşinoasă; dar e sănătoasă. Oare nu spunea Balzac că, în amor, cea mai sigură victorie e fuga? Cînd două persoane ajung la concluzia că nu mai au nimic în comun, e indicat să se despartă. Abia ATUNCI „legea divină” nu mai este încălcată. Deoarece, în prezent, 99,9% din uniuni sînt „ilegale” – în sensul că nu au fost încheiate „cu binecuvîntarea” lui Dumnezeu. Demult, de foarte demult, nu se mai poate vorbi despre „ceea ce Dumnezeu a unit”! Cînd un om are curajul să-şi refacă viaţa, cînd decide să se smulgă dintr-o relaţie sufocantă, nu trebuie pus la stîlpul infamiei pentru „dezastrul sentimental” pe care îl va lăsa în urma lui. Cei puternici vor supravieţui. Loviturile din partea destinului potrivnic îi întăresc. Cei slabi, cei care veşnic îşi plîng de milă, cei care se vaită, cei care le căinează pe altele (din solidaritate feminină prost înţeleasă) sînt sortiţi pieirii. De altfel, tot Balzac a spus-o (apropo de inundaţia din Paris): durerea adevărată nu poate dăinui decît într-un suflet „pregătit” de un mare sacerdot. Smiorcăiala damelor răsfăţate, sau disperarea înecată în alcool a masculilor „răvăşiţi”, „devastaţi” nu are nimic în comun cu Durerea veritabilă. La o analiză mai atentă e vorba despre suferinţă superficială. Pe cît de superficială a fost relaţia care s-a sfîrşit.
5. Da, ideal aşa ar fi: ca omul să drumeţească în viaţa pămîntească fără a pricinui vreun rău semenilor săi. Fiul lui Dumnezeu, întruchiparea Iubirii divine, a enunţat acest principu sub forma: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”. Numai că, o dată cu izgonirea din Creaţie a Iubirii, omenirea a fost pusă sub Lege. Or Legea nu mai este deloc impresionată de suferinţa umană. Este imuabilă şi implacabilă: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. În majoritatea cazurilor, persoana abandonată îşi merită soarta. Într-o lume condusă de Gizăs Craist, aberaţiile din prezent – poponarii, divorţurile, crimele „pasionale”, prostituţia, precum şi alte tare ale societăţii umane -, ar fi fost de neconceput. La fel, existenţa psiholoagelor ar fi fost de neconceput. Orice uniune s-ar fi încheiat „pe viaţă”. În prezent, în loc de „precum în Cer aşa şi pe pămînt” ne confruntăm cu „precum în Infern, aşa şi pe pămînt”. Deci, degeaba îl invocaţi pe blîndul Iisus. Nu vă mai aude. A plecat la Tatăl. A lăsat TOTUL în urma Lui. Inclusiv pe Mama Maria. Aşadar, Laura Maria Cojocaru, nu mai lansaţi „ipoteze”. Axiomele pe care vă bazaţi activitatea profesională sînt eronate. Bîjbîiţi! Vă încăpăţînaţi să trataţi efectele, în loc să identificaţi cauzele. Renunţaţi la a mai practica „psihologia materialistă” – care deliberat nu vindecă pe nimeni; pentru a avea clientelă la nesfîrşit. Cînd un bărbat dă peste o femeie veritabilă, AUTOMAT are o atitudine protectoare faţă de ea. Automat „îşi asumă responsabilitatea”. SIGUR nu se plictiseşte. GARANTAT nu va fugi de ea. Deci, cherchez la Femme.-
Mai Rusule, nu esti sanatos! Ai citit carti de etnobotanica, ai baut vodca din pufoaica, sau esti doar prost? E drept, articolul e mai mult decat slab, dar asta nu-i un motiv ca tu sa delirezi.
Ce te face sa crezi ca nu e sanatos? Ce esti dumneata, medic psihiatru, de i-ai si pus diagnosticu’? Lumea in care traim noi nu e sanatoasa. Omu’ si-a exprimat opinia. Si macar a avut bunu’ simt sa-si dea numele. Spre deosebire de matale – care, judecand dupa nume, pari a fi pro-rusnac. Io zic ca_commentu de mai sus e unu inteligent. Si comic pe deasupra, in prima parte. Demult n-am mai ras asa bine. In rest, daca omu’ n-are dreptate, atunci contrazi-l cu argumente. Dupa limbaju’ de maidan, pe care-l intrebuintezi, deduc ca stai prost si cu educatia scolara si cu aia din familie. Adu argumentu’, nu negatia mishtokara.