Legislatorii

L-am întrebat, odată, la Casa Scriitorilor (la restaurant, desigur) pe Petre Țuțea ce i-ar fi plăcut să fie în viață dacă ar fi prins condiții prielnice.

A răspuns, scurt, cu un tunet grăit: „Legislator”. Fulgerul acestui gând străluminase în mintea lui încă din tinerețe.

M-am gândit, apoi, cum poate cineva dori așa ceva, fără să fie mijlocit în dorința sa de alegeri. Era clar că Petre Țuțea visase să fie legislator într-un stat (și pentru unul) nedemocratic. „Dumnezeul românilor a gândit și el ca mine, dar a ales să pună legislator un cizmar. Credeți că e mare diferența?!”

Întrebarea aceasta avea ambiguitatea tipic țuțiană. În versiunea ei nedefavorabilă lui Ceaușescu, ea spunea că legislatorul nu poate fi decât un conducător dictatorial și că opera sa are a fi întotdeauna impersonală, ghidată de interesul statului și al neamului. Vorba unui poet (parafrazată): Legislatorul, ca și soldatul, nu are viață personală.

Marea nenorocire din norocul de a fi trecut, după 1990, din nou, la un regim politic bazat pe pluralism constă tocmai în lipsa de coalitate a noilor legislatori. Atât prin persoana particulară a fiecărui parlamentar, cât și prin creierul colectiv al Parlamentului, noii legislatori nu pornesc dintr-o viziune impersonalizată prin cultură și patriotism, ci dintr-o practică a intereselor mărunte și dintr-o totală lipsă de preocupare pentru coerența legilor.

Nu avem, iată, după 30 de ani de astfel de practici parlamentare, un organism național de reflecție expertă asupra coerenței interne a legislației noastre. Un fel de academie a gânditorilor noștri capabili de viziune organică asupra statului. Nu avem așa ceva și nici nu simțim nevoia să avem așa ceva. Ne-am obișnuit, iată, cu nevoia de coerență externă: să ne pliem pe cerințele legislației din UE.

Nu e rău, mai ales că – altă vorbă grea și adevărată – noi, românii, nu am învățat încă să ne conducem singuri. O spunea, întâia oară, tânărul Rege Carol I, în 1871.

Școlile noastre de drept nu cultivă știința comparativă a construcției legislative a statelor, știință care ar necesita multă cunoaștere istorică și filosofică. Nici școlile noastre de filozofie nu sunt capabile de acest efort de gândire.

Drept este că, după Hanna Arendt, nici în Occident nu s-au mai ivit experți de asemenea talie.

Și atunci? Avem legislatori care seamănă cu niște marinari fără busolă. Ajung și ei în diverse porturi ale apelor pe care navighează (cam piraterește!), dar nu au încă intuiția posibilităților de a cartografia terenul și nici prin cap nu le trece că întocmirea unor hărți ar putea fi mai utilă decât navigarea însăși.