Înainte cu puțin ca Senatul să respingă proiectul UDMR de autonomie a ținutului secuiesc, dl Iohannis – parcă silindu-se să nu piardă trenul – a făcut o declarație televizată intempestivă și cel puțin hazardată, atât ca formă cât și ca fond, acuzând cel mai mare partid de opoziție (PSD, calul de bătaie și de serviciu al Cotrocenilor) de înțelegeri oculte cu UDMR în Parlament – „pentru a da Ardealul ungurilor”. Rupând și maghiara, președintele și-a întrebat retoric adversarii politici: „Oare ce v-a promis, liderul de la Budapesta, Viktor Orban, în schimbul acestei înțelegeri?”
Reacțiile pro și contra “dumei” prezidențiale, modulate evident partizan, de la stupoare bine jucată la calm inocent simulat, au năvălit imediat pe piață, mai ales că totul se întâmplă după ce acum câteva zile ambasadorul român la Budapesta a fost târnuit de ministrul de Externe al țării vecine, fără ca MAE sau Președinția țării noastre să aibă vreo contrareacție.
Fondul emoțional pe „tema maghiară” fusese resensibilizat – cu o zi înainte de învârtoșarea prezidențială – când în spațiul public începuse să circule insistent „o știre” inflamantă, dar anunțând o realitate care se petrecuse cu o săptămână înainte! – anume trecerea tacită (fără vot) prin Camera Deputaților a proiectului de lege menționat mai sus. Lume bună, intelectuali chiar (în măsura în care mai există) – nefamiliarizată însă nici cu procedurile din Parlament și nici cu calitatea de for decizional exclusiv pe speță a Senatului – a început să se neliniștească, manifestându-și chiar spaima pe rețelele de socializare.
Modul de rostogolire este tipic pentru o mitologie diversionistă, care, pentru a reuși, are nevoie de prezența concomitentă a mai multor factori: ignoranța publicului pe chestiuni tehnice; un adevăr prezentat parțial (în rest lăsându-se cale liberă speculațiilor, de obicei alarmiste); o stare emoțională ușor excitabilă în mentalul colectiv pe tema în discuție. Toate erau reunite, la momentul la care președintele și-a lansat diatriba acuzatoare, fără precedent de altfel – de la amvonul Cotrocenilor – în 30 de ani de post-ceaușism.
De obicei, în cutuma politică, exprimarea unei poziții contondente pe o temă ultra-sensibilă – cu atât mai mult dacă are reverberație internațională – este lăsată pe seama purtătorilor de cuvânt (care au și rolul ingrat de paratrăznet), tocmai pentru a nu-l expune pe șeful instituției la contrareacții nedorite și a-i asigura toate gradele de libertate, inclusiv posibilitatea de a se replia. Faptul că n-a fost cazul, președintele preferând să se lanseze el însuși în alegații pe muchie de cuțit, indică mai curând un scop de culegere de dividende politice decât exprimarea unei preocupări reale, pe o problemă reală.
Care problemă reală nu există. Într-adevăr, pe de o parte, nu e prima tentativă a UDMR de a introduce această lege (au mai fost patru – toate respinse) și pe de alta – niciun Parlament, indiferent de configurație, nu va vota vreodată autonomia respectivă, mai ales că a fost declarată neconstituțională și de CCR. O știu la fel de bine și conaționalii noștri maghiari, iterațiile lor fiind doar parte dintr-un un joc politicianist, populist, electoral.
Întrebarea care se ridică este dacă – de partea cealaltă – scopul politic urmărit de președinte a fost atins sau, dimpotrivă, intervenția domniei sale aduce mai multe deservicii decât servicii partidei PNL și „guvernului meu”.
Astfel, impactul problematicii autonomiei maghiare – atât electoral cât și de abatere a atenției publicului de la problemele dificile ale actualității – rămâne substanțial. În acest sens, pentru mulți oameni din țară și străinătate, în primul rând pentru suporterii partidei Iohannis –PNL, dar și pentru unii de alte afilieri, prestația președintelui va fi capitalizată drept salvatoare – fără ea legea autonomistă intra în vigoare și, pasămite, Ardealul era pierdut. Doar intervenția președintelui a rezolvat problema, speriindu-i pe PSD-iști, care s-au văzut nevoiți să renunțe la planul lor subversiv și forțați să trântească legea în Senat. (În realitate, toate partidele – cu excepția UDMR – au trântit proiectul, cum de altfel se știa dinainte.)
Anatemizarea PSD-ului – în dauna măsurilor economice concrete de redresare post-pandemie – este în continuare tema principală a preocupării guvernamentale și există segmente considerabile de populație dispuse să o creadă. Sondajele trebuie prizate cu mefiență pentru că nu știi de unde vin, dar este clar că virulența gestului prezidențial are și menirea să compenseze o cădere a scorului PNL. Președintele a marcat deci puncte, exploatând lentoarea, indecizia și, până la urmă, mediocritatea politică a dlui Ciolacu, care trebuia să adulmece pericolul mitologic al proiectului UDMR și să facă pe dracu’ în patru să-l bage la vot. Chit că guvernului i-au trebuit luni bune pentru avizul (negativ, evident) pe această lege, în final trimițându-l inutil la Cameră (termenul aprobării tacite trecuse).
Dacă a fost o capcană, PSD a căzut în ea. Dar credem că a fost mai de grabă o înlănțuire nefericită de termene procedurale, pe fondul sistării virusologice a activității parlamantare live și înlocuirii ei cu tribulațiile on-line. Cum-necum, Ciolacu a căzut prost, dacă mai era nevoie de încă o confirmare. Nu mai intrăm în speculațiile influențării lui de vreun serviciu, întrucât, de mai multă vreme (poate încă de la început, după ce Dăncilă „și-a făcut și ea datoria”) el acționează nu ca și cum ar fi influențat, ci ca și cum chiar ar fi.
Cât privește consecințele negative ale izbucnirii prezidențiale, ele vor fi mici sau deloc pentru președinte (care nu mai candidează), dar mari pentru PNL, împins să-și riște capul într-o guvernare care, în condițiile date, n-are cum să decoleze. Consilierul care i-a scris replicile și i-a prescris tonul președintelui în mod sigur nu e membru PNL. Și-au alienat gratuit electoratul maghiar, frustrat în plus fiindcă l-a mai și votat masiv pe dl Iohannis la prezidențiale. După această palmă răsunătoare, dl Kelemen ar cădea între scaunele secuiești dacă s-ar alătura unui guvern Iohannis-PNL. Ori, se știe, fără „balamaua” UDMR nu prea se poate face guvern în România, mai ales dacă scorurile sunt strânse, cum vor fi la parlamentarele viitoare.
La Budapesta, ministrul de Externe maghiar a considerat prestația președintelui României ca „necivilizată, putând instiga la ură.” Izbucnirea dlui Iohannis produce într-adevăr stupoare, în special prin felul în care sacrifică respectabilitatea funcției în favoarea wrestlingului din ringul dâmbovițean, mimare a luptei pentru deliciul auto-prostit al tribunei. Dar, pe de altă parte, dl Szijjarto nu ne spune cât de „civilizate” sunt repetatele incursiuni ale oficialilor maghiari – și călare, și cu workshopul – în două județe și jumătate ale statului român precum și alimentarea pe toate canalele a reciclatelor visuri de autonomie (neconstituțională în România, ca și în Ungaria). Președinte și guvern propriu în cele două județe și jumătate? Limbă oficială și poate și monedă proprie? Sună a cu totul altceva decât veșnica autonomie identitară, culturală etc., pe care ni le vântură liderii maghiari încă din 1990. Mai precis, sună a formalizare de alt stat în stat. Foarte „civilizat”, într-adevăr.
Rămâne o necunoscută ecoul stârnit de exprimarea prezidențială dincolo de Budapesta, adică spre Berlin și Bruxelles. Ceva ne spune că – deși nu vorbește nemțește – rebelul Viktor Orban are tot atâtea spatii în aceste capitale cât are și supusul Klaus Iohannis. Între sparanghel și Mercedes, pe cine va alege Mutter Courage? Pe amândouă. Mai ciudat va fi când cei doi vor da cu ochii unul de altul în cadrul PPE, fiind frați de aceeași familie politică. Probabil că, de frică să nu primească fiecare câte un spielhosen, se vor împăca. Cineva ar trebui să le spună că Ardealul nu poate fi nici dat, nici luat, nici insularizat, întrucât este. Este și al românilor, și al secuilor, și al sașilor și al celorlalte seminții care trăiesc acolo. Punct.
Încheiem, pentru diversitate progresistă, cu opinia unei forțe salvator-globaliste care, ferindu-se totuși să-și rupă gâtul alături de PNL în procesul de salvare, mimează tot mai frecvent echidistanța critică în lupta greilor. Ei da, hélas, vorba Clotildei, nici USR n-a văzut cu ochi buni toată tărășenia cotrocenistă. Dl Barna, tuns chilug (din propie inițiativă), l-a criticat aspru pe dl Iohannis, asocindu-l, ca punct de referință, nici mai mult, nici mai puțin decât cu răposatul Vadim. Numai că acela era pamfletar și nu președinte de țară.
Mai desteptilor care mai sustineti ca toata povestea asta cu „autonomia” este o gluma sau mai rau o „neatentie”.Autonomia este primul pas catre independenta Tinutului Secuiesc.Exemplul Cataloniei este la indemana.Este provincie autonoma care a incercat sa obtina independenta totala.Credeti ca ungurii ar rata o asemenea pleasca?Politica pasilor marunti se infaptuieste acum iar Cotidianul le sufla in panze injurandul pe Iohannis.