Mâna albă (56)

Mâna albă (56). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Da, iată că băiatul a ajuns să trăiască fără șef, așa cum și-a dorit. în lumea aceea nu prea exista nici stat. Un anarhist modern ar fi găsit acolo materializarea viselor sale? Horst Stowasser ar fi fost fericit? Scribul se îndoiește. Levantinul a trebuit să descopere foarte repede că fără șef și fără stat, apar din senin sute de șefi și sute de organizări restrictive, sute de autorități autoproclamate, chiar dacă efemere, și o continuitate de ierarhii arbitrare. Levantinul n-a nimerit decât în Rakotis și atât.

Asemenea unui strămoș despre care nu mai bănuia nimic, Al Patruzeci și șaptelea lucra ziua la diguri, iar noaptea, în loc să se odihnească, stătea pe malul mării și privea în depărtare. Față de splendorile Bosforului admirate de acel străbun, fiul Păgânului vedea doar Insula Pharos și nenumăratele ambarcațiuni ce se îngrămădeau să doarmă în danele portului. Și, tot asemenea acelui strămoș, tânărul deosebit de puternic era foarte tăcut, fiind evident chiar și pentru un ochi puțin atent că omul se ascunde. însă nu era singurul în această situație: sclavi fugiți, criminali, tâlhari, datornici de tot felul își căutau anonimatul în Rakotis, înainte de a încerca – unii – să se metamorfozeze și să înceapă o viață nouă. Se și spunea, mai în glumă, mai în serios, că acel loc nu este decât anticamera unei noi lumi, ceva ce, mai târziu, ar fi putut fi comparat cu Purgatoriul – aici trebuia să-ți speli păcatele înainte de a muri pentru a reînvia. Clement din Alexandria și Origene trăiseră în acele ținuturi cu aproape o jumătate de mileniu în urmă, iar ideile lor acolo au încolțit și s-au dezvoltat neîncetat. Purgatoriul s-a născut la Alexandria și Levantinul se găsea în plin loc al acțiunii.

Întâmplarea (?¹) a făcut ca, după ce a lucrat o vreme în construcții, tânărului să i se ofere o meserie mult mai bănoasă, în apropierea locuinței pe care și-a găsit-o începea drumul spre cimitir. Acolo erau căutați gropari. Pentru a fi admis în acea slujbă, trebuia să înlături alți concurenți, dar odată pătruns, te bucurai de o oarecare solidaritate de breaslă. Foarte tânărul sosit a ridicat această solidaritate la un rang mult mai înalt.

Și, în sfârșit, al treilea amănunt ce nu trebuie trecut cu vederea: din nou, la fel ca și strămoșul său la Constantinopol, și Levantinul a găsit în Alexandria o lume de sub lume. Nenumăratele catacombe, canale și cisterne formau și în Egiptul de Jos un oraș sub oraș.

Reveria neputincioasă în fața unui decor enigmatic, superb, cuceritor și înfricoșător totodată, cimitirul și Alexandria subterană au fost etapele constitutive ale personajului care s-a născut. Crâmpeie de amintiri dintr-o memorie atavică au alcătuit liantul.

Din Africa a plecat un tânăr matur, palid ca și Chlorus (despre care Levantinul nu știa să fi existat vreodată, deși îi semăna atât de tare…), cenușiu ca și acela (când nu voia să iasă în evidență), puternic. însă copia nu era desăvârșită: spre deosebire de cel ce avea să dea numele Mâinii Albe², Cel de Al Patruzeci și șaptelea nu era mânat nici de ambițiile și nici de tenacitatea strămoșului. Și, de asemenea, ține tot de misterul acelor societăți secrete cum de a putut fi recuperat din neant Levantinul, cine a mai fost capabil de a-i cunoaște ascendența și cine l-a putut impune printre oamenii Mâinii Albe. Deși… o minimă întoarcere a scribului cu picioarele pe pământ trebuie să-l trezească la realitate: dacă umilul scrib, cu logistica sa precară, a fost în stare să reînnoade firul după foarte multe secole din praf și cenușă, atunci de ce să nu fi putut un responsabil specializat al temutei frății să-l recunoască pe omul care n-a fost decât cel de al optulea urmaș al lui Chlorus și, deci, strănepotul strănepotului fiului acestuia. Norocul scribului în descoperirile sale ține – iată! – de patruzeci și șapte de generații și, scriind aceste rânduri, el știe deja că mai mult de o jumătate din șir i-a fost de acum relevată. Atunci de ce să ne mai mire că un membru responsabil al Mâinii Albe a reușit să găsească a noua verigă a unei promoții anumite?

Levantinul se afla la Alexandria de pe la vârsta de unsprezece ani. Curând după aceea, a fost primit în echipa de gropari din marea necropolă de Ia marginea apuseană a orașului. Se pare că, încetul cu încetul, în jurul lui au apărut prieteni de nădejde și, treptat, tânărul a descoperit că nu mai este singur, în situații foarte grele, a fost salvat, ca prin minune, și atunci a înțeles că există cineva care are grijă de el. Probabil că inițierea i-a fost mai lentă, însă cert este (?) că în jurul anului 700 de după Christos, fiul Păgânului se afla – cel puțin formal – în fruntea Mâinii Albe. Poate că el nici nu-și cunoștea puterea, poate că el se afla încă sub un fel de tutelă. Oricum, ne găseam în anul în care împlinea șaptesprezece ani, iar tatăl său dispărea la Basra. Să fi fost și acela inițiat în frăție, trebuind să treacă în neființă pentru ca fiul său să-i ia locul? Scribul nu are nici urma unei dovezi și n-a dat nici de cea mai vagă referire în acest sens. Despre Geograph, da, despre el ne-au rămas niște aluzii (desigur interpretabile), însă Păgânul, un personaj atât de ușor de hulit, n-a fost niciodată folosit ca argument împotriva confreriei atât de des și grav damnate. De ce?

La sfârșitul secolului al VII-lea, adică pe vremea fiului Păgânului, cimitirul din Alexandria a fost împărțit în patru sectoare, iar aleile au primit nume de străzi. Necropola a devenit „Orașul morților”. Dar era un oraș fără ziduri, ceea ce-i dădea Levantinului senzația de libertate, sentimentul că nimeni și nimic nu îl constrâng să rămână, atunci când n-ar mai dori-o.

În toată această vreme, Al Patruzeci și șaptelea își făcea mizerabila meserie de gropar, căpătând încet, dar sigur, atât renumele unui Caaron, cât și al unui Iac. Printre atâția muncitori din necropolă, tocmai despre acel tânăr cenușiu se spunea în vorbirea curentă că îl va duce pe defunct în lumea veșnică sau că pe un anumit grav bolnav îl așteaptă calea străbătută cu ajutorul aceluiași Caaron. Tânăr, puternic, aparent mat și fără vârstă, despre același personaj tot mai temut se spunea că, după ce își depune pasagerul pe Celălalt Mal, îl lasă exact în fața cărării ce merge spre locurile unde se adună cei foarte păcătoși sau, dimpotrivă, spre tărâmul unde vor aștepta cei mai puțin greșiți. Figura albă, decolorată, a Celui de Al Patruzeci și șaptelea s-ar fi datorat tocmai focului cumplit de care era obligat să se apropie de atâtea ori, de fiecare dată când mai cobora câte un răposat în groapă. Deoarece – continua legenda – muncitorul acela anonim dispărea după fiecare înmormântare și nu putea fi reîntâlnit decât a doua zi. Bineînțeles că, în toată acea perioadă cât lipsea, el era pe drum cu defunctul.

Iar în cimitir era nedespărțit de un asin sălbatic, simbolul biblic al omului însingurat, încăpățânat și refuzând orice jug. (Aceste elemente de bestiar fac parte din convențiile timpului: să nu uităm că nu mai departe decât despre Păgân se pomenea maimuța bătrână ce-l însoțea mereu. O maimuță bătrână, urâtă, răsfățată și rea. Și în legătură cu alți strămoși ai Levantinului se vorbea că, de obicei, aveau în preajmă câte un animal caracteristic. Au existat ființele acelea cu adevărat ori constituiau doar elementele unui anumit nimb? în fond, este posibil ca, în unele cazuri, chiar animalele reale să fi atras atenția asupra anumitor însușiri, atribuite, apoi, ca o consecință, personajelor.)

Deși existau puțini care știau – chiar mai bine decât dânsul – cine era adolescentul musculos și tăcut din cimitir, pentru marea masă de oameni ce veneau să-și plângă morții, originea dubioasă a personajului, puterea sa misterioasă și situația lui socială neobișnuită făceau din el un caz deosebit. Adică exact ceea ce Levantinul însuși nu-și dorea. Singurul său noroc era că superstițiile începeau să funcționeze și în legătură cu persoana lui și lumea prefera să instituie și să accepte un tabu în jurul groparului, tabu care, chiar dacă nu-l proteja întru totul, îl făcea să nu fie deranjat.

De ce a plecat, totuși, Al Patruzeci și șaptelea din Alexandria? Motivul real poate că n-o să-l cunoaștem niciodată sau poate că nu vom ști să-l asociem personajului nostru. în anul 700, Levantinul împlinea șaptesprezece ani. Tot pe atunci moare (sau dispare) tatăl său. Dacă Levantinul a purtat, într-adevăr, o demnitate înaltă în confrerie și dacă aceasta a fost ereditară, atunci din perioada aceea putea să se manifeste puterea sa. însă nimeni, până la acea dată, nu a sesizat o transmitere dinastică printre capii Mâinii Albe, deși scribul este înclinat să accepte opinia că, sub o anumită formă, aceasta a existat. (Dovadă și secvența din șirul Celor O Sută.) Aceia dintre urmași ce se dovedeau nedemni sau nepotriviți pentru a prelua o funcție atât de importantă „o duceau în sânge, în creier și în ființă”, fără ca ei să fie vreodată încunoștințați de acest lucru. în perioadele respective, puterea era exercitată de un substitut, iar adevăratul titular se găsea protejat de la distanță, fără ca el s-o afle vreodată.

Nu știm decât că fiul Păgânului a plecat la Roma în timpul Papei Ioan, ceea ce – așa cum scribul a mai atras atenția – putea să fie și în timpul lui Ioan al VI-lea (701-705) și în cel al lui Ioan al VII-lea (705-707). Amândoi acești suverani pontifi veneau din răsărit, unul de la Salona, celălalt din Grecia, amândoi au reușit să mai obțină niște favoruri și teritorii de la atacatorii Romei, amândoi supraviețuiau într-o epocă în care totul era posibil pentru foarte multă vreme: Imperiul Roman de Apus nu mai trăia decât prin tradiție, Imperiul Bizantin era departe și tot mai străin de Italia, barbarii soseau neîncetat din toate părțile, însă, dintre toți, arabii cunoscuseră cea mai spectaculoasă ascensiune „din timpurile moderne ale sfârșitului anunțat al lumii”. Viitorul nu putea să fie salvat decât printr-o minune ori mântuit de așteptata Judecată de Apoi. Măcar de atât erau siguri ierarhii: dacă Dumnezeu a ridicat omul până la conștiința binelui și a răului, nu-l va mai lăsa să bâjbâie iarăși, asemenea animalelor. Verdictul putea să cadă în orice clipă, cei doi papi n-au obținut decât încă o amânare. Să fi fost convinsă Mâna Albă să coopereze? Și, atunci, de ce a rămas Levantinul și pe mai departe un simplu gropar într-un cimitir din afara Romei?

O veche legendă vorbește despre „moneda levantină”. Ea a dăinuit numeroase secole și a pătruns și în literatură. Ultima versiune cunoscută scribului este cea a „rublei farmazoane”, himeră circulând prin satele și târgurile rusești încă și în prima parte a secolului al XX-lea. Este vorba despre credința într-un ban vrăjit care ar avea proprietatea de a se reîntoarce întotdeauna în buzunarul stăpânului său. Acesta ar putea, astfel, să facă toată viața cumpărături cu moneda levantină (sau cu rubla farmazoană), fără a trebui să mai muncească vreodată, deoarece banul i-ar reveni de fiecare dată, imediat după ce ar fi fost cheltuit. Necazul era că respectiva piesă, semănând întru totul cu cele obișnuite, ar fi provenit din imaginația damnată a diavolului, astfel încât nu exista decât un număr limitat de monede levantine pe pământ, iar Satan însuși le administra cu grijă, fiind foarte atent cui i le atribuia: posesorii unei astfel de monede deveneau ei înșiși diavoli și doar omorâți fiind scăpau de blestem. Ca să nu-i ducă și pe alții în ispită, erau înmormântați cu obiectul afurisit cu tot.

Levantinul, gropar de meserie, ar fi descoperit nu o asemenea monedă, ci două. Aceasta întrecea până și regulile stabilite de Satan, însă Al Patruzeci și șaptelea a izbândit chiar și la un asemenea nivel! Lucrurile se leagă: Levantinul avea două monede levantine, epitetul respectiv putând să fi alunecat de la porecla personajului, deși, la fel de bine, lucrurile s-au putut petrece și în sens invers ori s-au putut doar lega prin coincidența denumirilor. Apoi: Levantinul avea o meserie sinistră (atât de apropiată de diavol); Levantinul nu ducea niciodată lipsă de bani. De un asemenea personaj te puteai feri, puteai să nu-i pronunți numele, însă nu-l puteai ignora în subconștient.

Probabil că renumele nepotului Geographului a fost totuși mai mare decât a admis scribul la începutul acestor rânduri. Sigur, individul însuși nu atrăgea atenția prin nimic (decât, poate, prin asinul sălbatic ce-l însoțea pretutindeni), dar faptul că faima i-a ajuns la Roma și că în timpul foarte scurtului pontificat al lui Sisinnius a ieșit în evidență duce la concluzia că Al Patruzeci și șaptelea s-a îndepărtat mult de aura sa, că extrem de puțini dintre cei din jur știau cu adevărat cine este și că, poate, nici el însuși nu era conștient de aceasta. Nefiind om de știință, scribul nu este obligat de cutume să-și argumenteze fiecare afirmație. El se bazează și pe intuiții și, de aceea, poate că de multe ori pune în circulație informații false. Nici în cazul Levantinului, scribul nu face decât să-și exprime o părere (în care el crede cu convingere): gloria superbă de care s-au bucurat atâția dintre Cei O Sută mai plana ca o boare peste urmași, însă, începând cu Păgânul și, în special, cu Levantinul, fâlfâitul tot mai stins al acelei faime nu-i mai putea acoperi pe cei cărora le era destinată. Chiar și în uimitoarea poveste din jurul Papei Sisinnius, unul dintre personajele principale, Levantinul, n-a rămas decât un simplu anonim. Faima mai persista ca un fum, dar eroii par să se fi despărțit de propria lor umbră. Care a trăit singură, independentă de ei.