În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Al treilea gong:
Aparentul deznodământ
Este seara zilei de 7 septembrie a anului 1000 de după Christos. Afară s-a întunecat de mult, prin vitraliile din logia nu mai pătrunde decât întuneric, Un întuneric ce se amestecă complice cu privirile tot mai înceţoşate ale oamenilor. Mai sunt puţine ore până la miezul nopţii. (Poate că oamenii aceia au pierdut şirul, poate că ne aflăm chiar în clipa dinaintea miezului nopţii.)
Toată lumea priveşte spre uşa de la răsărit. Chiar şi Claudio, şeful gărzii, tot într-acolo se uită. Uşa se deschide şi, parcă tulburând un echilibru extrem de savant alcătuit, odată cu tăblia masivă a uşii, se pune în mişcare şi coloana groasă din dreapta mesei Ducelui. Muzicanţii, simţind momentul prielnic, se apucă să intoneze primele acorduri grave, dar tonurile lor se suprapun peste huruitul dislocării stâlpului de la miază-noapte. Efectul sonor este copleşitor: un amestec de sunete muzicale emise de instrumente, de cântece din glasuri de femei, de huruit de construcţie ce se cutremură înaintea prăbuşirii, de scârţâit de uşă grea, de gâfâit al trupurilor încordate spre a vedea intrarea femelelor. În primul rând, acest gâfâit atât de aproape, atât de personal, venind din interiorul fiecăruia. Acoperind coloana care cade bine ţintită peste masa de cel mai înalt protocol: peste Duce, peste cei doi episcopi, peste comandantul militar, peste cei doi cetăţeni de vază ajunşi într-o poziţie atât de privilegiată. Dar şi peste o parte din masa din dreapta, peste partea la capătul unde şed Ulric şi Juglans şi Arnulf. (Doar că Arnulf stă cu faţa spre coloană şi, instinctiv, el care are deprinderea de a sesiza totul, mai apucă să se trântească pe spate.) Şi Oleg, aflat cu spatele aproape de masa ducelui, vede în oglinda cupei de aur stâlpul apropiindu-se ameninţător, dar Oleg nu se dă la o parte, ci intră cu totul în lacul din potir.
Coloana trece razant pe lângă Gabriel şi Ţipor. Cei doi îngeri negrii nu păţesc nimic. Zdrahonii lui Oleg, apăruţi ca din pământ, mai fioroşi ca oricând, încearcă să ridice colosul căzut peste stăpânul lor. Allium a dispărut.
Al patrulea gong:
Primul epilog
Ne aflăm în sala mare a celui mai frumos castel din Lombardia. Muzica, cântecele fetelor, chiar şi gâfâitul masculilor s-au oprit brusc. Ca la un cutremur, după prăbuşirea coloanei, câteva replici mai scutură pământul. Toate privirile sunt aţintite asupra tavanului: se va prăbuşi sau nu? Tavanul împiedică privirile să vadă cerul. Unde se află Dumnezeu. Tavanul se scutură de câteva ori, apoi pare că se linişteşte. Oamenii nu pot vedea cerul.
O linişte, ca la începutul lumii, pogoară peste tot. Corpurile îşi adună energiile pentru urletul pe nenumărate voci, pentru saltul spre ieşiri, pentru îndesarea capetelor între umeri în speranţa că poate îşi vor găsi acolo un adăpost pentru toate care, desigur, vor urma. Vor urma? Noi ne aflăm în momentul de linişte ce desparte trecutul de viitor, ce face ca totul să fie previzibil, totul să fie potenţial, în vreme ce dumicaţii încremenesc pe jumătate mestecaţi în guri, braţele înţepenesc în aer, zâmbetul e pe punctul de a se transforma în altceva, însă, deocamdată, nu se stabilizează în nici o expresie. (Ceva capabil, poate, să explice, în sfârşit, veşnicul rictus nedefinit de pe obrazul lui Gabriel, amestecul aparent imposibil între faţa grea ca de durere şi faţa uşoară a unei umbre străbătută de ironie.)
Şi iată ce se întrevede a urma: mai întâi, bineînţeles, descătuşarea de neoprit a glasurilor şi a muşchilor corpului. Ţipetele, îmbrâncelile, trupurile călcate în picioare în preajma ieşirilor, mesele răsturnate, dispariţia oricăror ierarhii printre indivizi, haosul. Haosul numit astfel din pricina pieirii bruşte a oricăror convenţii. Este un moment primordial din care se poate naşte orice. La masa la care a stat Juglans se află doar oameni ce au văzut multe. Arnulf, trântit pe spate, îşi mai aduce aminte de plăsmuirile descrise de fostul său maestru, maestrul său din totdeauna, Liutprand din Cremona, ambasadorul lui Otto cel Mare în Bizanţ, cel ce pretindea că l-ar fi zărit pe bulgarul Beniamin (Boian), fratele ţarului Petru, transformându-se, după voie, în lup. Şi câte alte minuni interzise ignoranţei oamenilor de rând nu cunoaşte Arnulf nu numai din Antapodosis, minunata operă a maestrului, ci şi din relatările secrete ale acestuia, transmise doar celor iniţiaţi? Oameni ca Liutprand ori Boian ne arată câte potenţialităţi neaşteptate se deschid în faţa noastră: “Dumnezeu este Unul”. El este taina acestui Unu extins, numit, în mod convenţional, prezent.
Juglans, simţind coloana venită să-l strivească, nu gândeşte la sfârşitul absolut, ci la modul în care ar putea să-şi mai încheie în bune condiţii misiunea.
Allium priveşte încordat spre Juglans: Cel de Al Cincizeci şi optulea a rămas pe loc. Sarcina lui Allium se îndeplineşte.
Gabriel (Franco) îşi supraveghează şi el opera. E durere sau e ironie superioară ceea ce se citeşte pe chipul său?
Adelheid, din nou cu chipul ei hâd, lucru rar în public, se vede venind prea târziu.
Oleg nu pare să observe nimic şi dispare în superba-i cupă din aur şi nestemate.
Ţipor, oprindu-şi vorbele entuziaste, priveşte cu groază la surparea posibilă a unei averi ce nu i-a aparţinut şi nici n-avea cum să-i aparţină vreodată.
Arnulf, căzut pe spate, consemnează universul prăbuşindu-se peste el şi toate semnele – aşternute cine ştie când pe hârtie – iau chipuri concrete. Apocalipsa se dezlănţuie vie, venind dintre slove.
Ulric din Augsburg este singurul care nu simte nimic deosebit. Pentru el este vorba doar despre el. Iar pentru el, Prăbuşirea a venit de mult. Coloana aceea, pe care nici n-o remarcă în mod deosebit, este izbăvirea. El este convins că DUPĂ ACEEA totul va fi altfel. El este convins că există DUPĂ ACEEA.
Aşadar:
Juglans mai speră să obţină de la Adrian o promisiune scrisă pentru basileu. O promisiunea bine plătită, deşi fără mari şanse de a fi respectată vreodată. Ducele n-are de ce se teme. Pe lângă omul său de încredere, câinele său de pază, Claudio, a apărut un detaşament de arapi. Cu ochii lor ciudaţi, mercenarii nu doresc nimic altceva decât să li se plătească la timp soldele. În schimb, execută orice. Şi pe oricine. Oamenii plătiţi de romei sunt oşteni încercaţi şi de nădejde. Iar banii le sunt înmânaţi, prin Claudio, la fiecare şase săptămâni. Claudio a primit fondurile – bani şi obiecte scumpe – prin Allium. (Dar Claudio a primit bani şi de la Gabriel. Şi de la zdrahonii lui Oleg. Doar Gabriel i-a pus banii personal în mână, chemându-l, pentru aceasta, noaptea şi într-un loc secret, ca într-o ceremonie interzisă. Nici Juglans, nici Oleg şi nici Ducele nu şi-au mânjit ochii cu luciul acelor monede şi odoare.)
Problema este că mercenarii aduşi de Juglans nu ascultă decât de luciul monedelor, iar monede nu sunt numai în buzunarele la care are acces Cel de Al Cincizeci şi optulea. Acesta i-a adus Ducelui nişte arapi cu ochi înşelători, gata de a-şi face datoria până la capăt. Claudio le dă solda la fiecare şase săptămâni, iar ei sunt pregătiţi să sfâşie pe oricine şi oricând. Dar atât Juglans, cât şi Adrian ştiu că întotdeauna poate apărea cineva care să ofere un bănuţ în plus. Este sarcina lui Claudio să amuşineze şi să afle din timp orice tentativă.
Pe de altă parte, Juglans oferă toate astea doar pentru o semnătură, care se poate dovedi oricând lipsită de eficienţă pe câmpul faptei. Juglans nu-şi face iluzii: diplomaţia este victoria clipei. Dar un act este şi el o armă. Niciodată – e drept – nu se ştie cât de eficientă. Totuşi, de la distanţă şi documentele reprezintă o ameninţare. Până la proba contrarie. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru a compromite. Palatul Ducelui se află la o răscruce importantă. Ceea ce ştie şi Gabriel (Franco). Şi Oleg. Cel de Al Cincizeci şi optulea gândeşte la toate astea şi se întreabă ce sorţi de izbândă are misiunea sa şi cât de răsplătiţi vor fi banii înmânaţi, prin Allium, lui Claudio. Şi coloana se apropie implacabilă spre locul unde l-a aşezat soarta sa.
Iar Allium urmăreşte dacă scena se derulează aşa cum a fost prevăzută. Allium este un ţăran fără ogor, un om care s-a săturat de lupta pentru un pământ care nu mai reprezintă, de generaţii, nimic concret, ci doar un scop. Un scop ce nu-l interesează câtuşi de puţin. Allium este sătul de a lupta pentru ceva ce a fost. Şi pentru un viitor care poate va fi. Allium încearcă să umple prezentul. Pentru asta a reuşit să devină indispensabil, având, totodată, extraordinara calitate de a realiza lucruri utile fără a pretinde că se sacrifică pe sine. Grec modern, Juglans, ca şi strămoşii săi antici, s-a obişnuit să aibă întotdeauna nevoie de Allium. Pin simpla sa prezenţă, servitorul, omul de încredere şi mâna dreaptă a stăpânului, nu face decât să alunge gândurile timpurilor subiective, lăsând prezentul liber.
În vreme ce coloana cade – tot mai repede! –, Allium priveşte mulţumit: istoria însăşi poate fi modelată după mintea unui muritor isteţ. Dar nici măcar Allium nu este în stare să rămână în interiorul clipei: şi el măsoară necontenit dacă ceea ce se întâmplă este conform planului şi se gândeşte deja la rezultatele pe care le vede înfăptuindu-se. În ochi i se citeşte satisfacţia pentru exactitatea celor ce se derulează, uimirea, spaima. În timp ce întregul edificiu se cutremură din temelii, femeile au deschis masiva poartă de la răsărit, iar toţi cei din sală se apleacă într-acolo. Un amănunt ce n-a fost luat în socoteală? Coloana se răsuceşte câteva grade spre est, apoi rămâne nemişcată, înainte de a-şi continua puţin deviat căderea. Puţin deviat, dar suficient să nu ţintească doar masa de onoare şi în întregime pe cea de alături. Puţin deviat încât, în loc să-i strivească alături de Duce, doar pe Gabriel, Oleg şi Ţipor, se prăvăleşte ameninţător şi spre lada de lângă perete. Coloana se apropie.
Gabriel are şi el o altă mină: parcă masca ironică i s-a contopit cu cea tristă oferind un chip ceva mai uman. E un chip destins şi lipsit de orice nour. În sfârşit, acum, pacea lui Dumnezeu pare să se pogoare şi peste el. Pentru că acum ajunge şi Gabriel la acum. În toată perioada de pregătire, cât a tratat cu Allium, cu Oleg şi cu Adelheid, a fost convins că un asemenea plan n-are cum să funcţioneze ireproşabil. Dar modul cum se răsuceşte, abia perceptibil, coloana în rapida ei cădere reprezintă o sclipire de geniu. Socoteala e simplă: nu el a prevăzut această minune a inteligenţei şi de bună seamă nici Allium, care riscă să fie, astfel, strivit şi el. Oleg pare că nu pricepe ce se întâmplă şi nici că se întâmplă ceva; Oleg se afundă cu totul în lacul sclipitor de vin din cupa sa nesfârşită. Oleg n-a fost şi nu este ameninţat de coloana care cade. Oleg îşi are destinul său, pe care nici măcar cataclismul ce se abate asupra celorlalţi nu are cum să-l influenţeze. Mai rămâne Adelheid. Adelheid? Adelheid nu e decât o femeie. Gabriel îşi aduce aminte şi de Ţipor. Ţipor a plătit fără să clipească tot ce era nevoie. N-a întrebat nimic şi părea că nu-l interesează nimic. O făcea în numele nobilului său mandant, pretindea el. Or, de acolo de unde se afla el, nobilul său mandant n-avea cum să fie la curent cu ceea ce punea la cale Gabriel. Cu Ţipor puteai discuta orice. Era de parcă vorbeai cu un obiect din jur. Cu un obiect nu stai de vorbă decât atunci când nu te vede nimeni. Să fi fost Guillaume cel Mare capabil să conducă din Aquitania tot planul? Şi – gândeşte abia acum Gabriel – de unde să ştim că Ţipor arunca bani în stânga şi în dreapta (doar) în numele lui Guillaume? Contele se cunoaşte, este un maestru al planurilor secrete şi se bucură de relaţii privilegiate cu mai toţi regii. Dar contele este şi un iubitor de ştiinţă. Un protector al învăţaţilor. Al filosofilor, al juriştilor, dar şi al matematicienilor. Al celor care cunosc lucruri pe care ceilalţi nu le bănuim. Un mag. De unde să ştim unde şi cum se întâlnesc magii? Gerbert, papa Silvestru al II-lea, cel mai erudit om al lumii, un individ care a parcurs toate laturile credinţei, înainte de a ajunge pe Sfântul Scaun, Gerbert nu e în cele mai bune relaţii cu Ducele, cu Adrian. Să se fi înţeles Guillaume cu papa? Să fi fost Ţipor – un om atât de potrivit pentru asemenea relaţii – veriga de legătură? Gabriel vede coloana căzând şi sesizează cum, la un sfert din drumul parcurs, masa uriaşă este apucată hotărât de o mână de fier şi răsucită abia perceptibil spre dreapta. Şi Gabriel vede inelul cu sigiliul papal pe degetul arătător al mâinii înmănuşate a lui Gerbert. Cine se află în spatele cui?
